Muntele Hochgern se află în districtul bavarez Traunstein, din Germania. De acolo vin povestea și imaginile băimăreanului Mircea Trifan, stabilit în zonă. O poveste despre cum doi români, unul din Maramureș și altul din Ilfov, s-au întâlnit pe un munte din Alpii Bavariei, au râs împreună și s-au bucurat de soarele de februarie…

La curățat de zăpadă, în mânecă scurtă

Duminică de februarie. Soare plin, zăpadă frumoasă, înghețată. După o lună de pauză, urcăm iar la munte. Pe Hochgern. Ceea ce s-ar putea traduce liber prin ”la înălțime, cu plăcere”. Suntem în Alpii Bavariei, aproape de lacul Chiemsee. După două ore de drumeție, ajungem la cabana care poartă numele muntelui. Unde văd un domn mai în vârstă, mic de înălțime, dar bine făcut. Curăță zăpada din jurul terasei. Îmbrăcat doar în cămașă cu mânecă scurtă, pantaloni de stofă și niște ghete ce amintesc de bocancii Clujana. Nu se potrivea situației nicicum!

Mircea și Costel, întâlnire pe Hochgern

Am intrat în vorbă, exprimându-mi admirația pentru cât e de călduros, având în vedere îmbrăcămintea lui. Când mi-a răspuns am observat un puternic accent est-european. Ceea ce se potrivea de altfel cu aspectul dânsului. L-am întrebat de unde vine și el a zis: ”Rumänien”. Am zâmbit și i-am întins mâna: ”Bună ziua. Numele meu este Mircea și sunt din Maramureș”. Cu fața plină de soare, a întins mâna și s-a prezentat: ”Costel”. ”Dana, hai să-l cunoști pe nea Costel!”, mi-am strigat partenera, care încă era cu ochii în zare, admirând priveliștea.

Ne-am luat la povești și eu deja mă vedeam stând pe terasă la taclale și la o bere, mai ales că nea Costel făcuse deja o invitație tentantă în acest sens. M-am uitat la Dana sugestiv. ”Hai să mergem în vârf și stăm când ne întoarcem”, mă îndeamnă.

În același timp, trece pe lângă noi o femeie care făcea alergare montană. ”Hei, Lufthansa!”, o strigă cu umor nea Costel și îi dă niște bani: ”Adu-mi și mie te rog două kilograme de carne când vii înapoi”. Nea Costel se uită la noi și ne explică: ”Îi spun așa pentru că trece regulat pe aici. Și mereu în mare viteză!”. Am râs bine, după care am continuat urcarea, abia așteptând să ne revedem.

La 80 de ani, pe munte

Mai facem o oră până în punctul cel mai înalt (1.747 m). Odată ajunși sus, nu zăbovim mult. Ne presează timpul, dar și vântul puternic care întețește frigul. La coborâre ne intersectăm cu o doamnă foarte în vârstă care urcă spre vârf. Rămânem surprinși. Femeia are în jur de 80 de ani. Mă uit la Dana: ”Doar nu o fi bătrâna de 85 de ani de care ne spusese nea Costel că urcă periodic aici?!” Ne uităm după ea cu admirație și o luăm ca model de longevitate în ascensiunea montană.

”Costelchen”, responsabil de cabană

Când am revenit la cabană, nea Costel era tot afară. De data asta ceva mai îmbrăcat… Am comandat și ne-am pus la masă, apoi am reluat discuțiile. Așa am aflat că nea Costel se trage de lângă Snagov, județul Ilfov. Are 66 de ani împliniți. Familia lui locuiește în orășelul în care stăm și noi, iar dânsul lucrează la cabană de cinci ani.

Întâmplarea l-a adus aici. Proba de lucru a fost să urce cu o Lada Niva până sus, la 1.461 m. Când a ajuns, fetele de la servire l-au dat afară. Nu știau cine e și ce vrea. Nea Costel nu vorbea germană pe atunci… ”Dar le-am făcut să râdă și m-au acceptat”, își amintește.

Acum e responsabil de cabană în timpul săptămânii. Face de toate, se ocupă de camere, de turiști, de bucătărie. În weekend, când e mai aglomerat, vin două profesoare din satul de jos și îl ajută. S-au împrietenit, nea Costel le e foarte drag. ”Costelchen”, îl alintă una dintre ele. ”Costeluș”, pe românește… Între două povești, nu uităm să admirăm perisajul. ”Prima dată pe-aici?”, mă întreabă ”Costelchen”. ”Aici da”, îi spun eu. ”Dar în rest am mai umblat”, și îi arăt vârfurile din jur: ”Uite acolo… Și acolo…” ”Cum?!”, zice el. ”Cunoști toți bolovanii ăștia?!”. Și râdem.

Așa oameni mai rar, mai ales în locuri unde chiar nu te aștepți să-i găsești. Ne-am despărțit cu greu. Nea Costel îmi mai pune cafea în cană, deși nu mai vroiam, numai să mai stăm puțin. Am fi stat noi, dar era deja târziu. Promitem să revenim la primăvară. Ne conduce, ne salutăm, apoi ne urmărește cu privirea. Rămâneți cu bine, nea Costel și să ne vedem sănătoși!

Mircea Trifan

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.