Era anul 1933. 31 martie. Făcea cunoștință cu viața Nichita Stănescu. Este considerat, de către criticii literari, unul dintre cei mai importanți poeți pe care i-am avut.
Cu un condei care parcă picta cuvintele, dăruindu-le taina culorilor și nuanțelor doar de el știute, Nichita a lăsat în urmă scrieri aparte. ”O viziune a sentimentelor”, ”Necuvintele”, ”Carte de recitire”, ”Roșu vertical”, ”Dreptul la timp”, ”Un pământ numit România”, ”Respirări” sunt doar câteva dintre volumele cărora le-a dat miez și formă. A fost laureat al premiului Herder și a luat în mai multe rânduri premiul Uniunii Scriitorilor. A avut parte însă și de alte distincții. A fost ales, post-mortem, membru al Academiei Române.
„Poetul, ca și soldatul, nu are viață personală”, spunea Nichita. E adevărat, el însuși și-a pus cumva viața la cheremul cuvintelor, chiar dacă a scris și ”Necuvintele”. ”Nu se poate să vezi zâne dacă nu ești zânatic” – puncta, ca un soi de axiomă așternută delicat pe straiul gândurilor, în finalul volumului ”Respirări”.
A plecat dintre noi la 50 de ani, când parcă n-a mai avut răbdare cu timpul. Era iarna lui 1983. Dar prin ceea ce a scris, ”Îngerul blond”, cum i se mai spunea, va rămâne mereu cu noi. În loc de epilog, poezia lui Nichita care se cheamă ”Maramureș”:
Acele uși domnești de lemn mirositor
se deschideau în fața norilor,
ploua cu vulturi pe pridvoare
de din argintul lunii, mare,
ce răsărea pe lângă ierbi
lucind alergăturile de cerbi
când amândoi stăteam sfiiți
și daci și perși și și hitiți,
armeni și slavi și foarte greci,
treci timpule odată, treci…
Tiberiu Sabo
Sursă foto mic: Wikipedia
