În zonele de deal ale Maramureșului, copiii erau trimiși vara cu bivolii la imaș. Soare mult, căldură mare, joacă fără limită. O singură problemă în universul aproape idilic: apa de băut era prea departe. Doar că nicio provocare nu e prea complicată pentru imaginația pruncilor care sunt mai însetați de joacă decât de orice altceva…
Să pornim de la Hygie și Panakeia…
Despre igienă (hygiène din fr.) se știe că este o ramură a medicinii, termen derivat de la numele zeiței grecești a sănătății și curățeniei, Hygie, fiica zeului sănătății și soră cu Panakeia, de la care provine termenul de panaceu – remediu general pentru orice boală.
De multe veacuri oamenii se preocupă îndeaproape de îngrijirea, de curățirea corpului. Romanii au preluat învățăturile despre igienă de la greci și le-au îmbunătățit. Romanii considerau că sănătatea este vitală, de unde și expresia ”mens sana in corpore sano” (minte sănătoasă în corp sănătos). Nu știau despre microbi, dar se temeau de inamicii invizibili aducători de boli pe care îi personificau, îi demonizau, fiind convinși că bolile vin din apă. Și nu greșeau defel!
Așa că romanii își alimentau orașele cu apa adusă de la izvoare pe mulți kilometri, folosind sistemul de apeducte care funcționa pe principiul gravitației. Odată pătrunsă în țevile subterane de plumb sau în conductele din ceramică, piatră sau cărămidă, apa era transportată la terme, băi publice, fântâni și locuințe.
Prașcăii mergeau la imaș cu bivolii – motiv de bucurie multiplă
Cu mai bine de o jumătate de veac în urmă, în zonele de deal ale Maramureșului, principala preocupare a țăranilor era creșterea animalelor. Pentru asta aveau nevoie de pășuni întinse, la vreme de vară, și de multă fâneață pentru asigurarea nutrețului pe timp de iarnă. Dacă natura îi binecuvânta cu un an bun cu ploi și căldură, lucrurile mergeau bine. Turmele sporeau, veniturile creșteau. Nu mult, dar nu obișnuiau să se tânguiască. Când seceta punea stăpânire peste dealuri și le făcea de culoarea lutului, căci iarbă nu prea mai era, bivolii tot trebuiau duși la păscut.
Treaba cu ”bivolitul” (ca și ”văcăritul”) cădea în sarcina pruncilor, cei cu vârste între 5 și 12 ani. Ceilalți copii, ieșiți din această categorie, erau promovați la alte îndeletniciri: cu sapa, cu fânul și multe altele. Pruncii cei mici se bucurau nespus să iasă la imaș cu bivolii. Și asta din mai multe pricini. Una era aceea că se întâlneau unii cu alții, având timp berechet să se joace, să se hârjonească și să crească împreună. Un alt motiv era că nu se aflau sub supravegherea părinților, a bunicilor și a vecinilor. Acolo pe imaș se puteau manifesta în voie.
Imaginație multă, apa de băut departe
Nu știau ei prea multe, nu dețineau nici informații și nu aveau habar ce-s alea gadget-uri. Mulți dintre ei nu începuseră buchiile, nu văzuseră decât la frații lor mai mari ce-i acela un toc cu peniță, dar aveau o imaginație debordantă în planul divertismentului. Inventau tot felul de jocuri, tot felul de activități colective care solicitau o armonizare de grup. Aveau, totuși, o problemă destul de mare: lipsa apei pentru băut.
Imașul era mare, întins pe mai multe dealuri care se învecinau cu o pădure de goruni bătrâni. Când ajungeau cu animalele în apropierea pădurii, mai găseau apă la cele două izvoare pe care le știau. De la cele izvoare mai umpleau câte o sticlă pentru a o avea mai încolo. Sticlele erau puține, copiii erau mulți și niciunul dintre ei nu prea voia să poarte sticla. Așa că, de voie, de nevoie, cam răbdau de sete. Cum animalele se aflau într-o continuă mișcare în căutare de iarbă, se deplasau destul de repede și se îndepărtau de apa de izvor.
Necazul cu apa era mai mare pe la ora prânzului, atunci când bivolii se scăldau în băltoacele din mijlocul imașului și se împachetau cu nămol spre a se proteja de tăunii care nu le dădeau pace. Era momentul cel mai prielnic pentru a pune în aplicare jocurile imaginate dinainte. Atunci se adunau cu toții împreună, nu mai trebuiau să facă cerc în jurul turmei. Era un moment de pauză pe care îl valorificau din plin.
Decât să piardă un minut de joacă, mai bine fără apă
Tot jucându-se, însă, îi cuprindea setea. Izvorul era departe, la 2-3 km și niciunul nu se învrednicea să meargă după apă. Dacă se întâmpla astă treabă, era mare minune, considerat un act de un sacrificiu teribil. Dar de obicei nu se găseau voluntari pe motiv că apa oricum s-ar fi încălzit în sticlă până veneau de la izvor. Adevăratul motiv era legat de joacă. Cum să lipsească vreunul tocmai când s-au adunat cu toții ca să alerge bucata aceea denumită popic sau mingea improvizată din cârpele legate cu ață? Așa ceva era pur și simplu de neratat.
Îmbrăcați cu cămășuțe din pânză de in sau cânepă ce le ajungeau până sub genunchi, sau chiar mai jos, depinde care de la cine le-au căpătat, se înfierbântau peste măsură tot alergând, râzând și inventând tot felul de reguli de joc. Țeasta tunsă chilug li se înroșea aidoma racilor fierți. Sufereau de sete cumplit, dar nu se îndurau să facă o jumătate de ceas până la izvor și o altă jumătate înapoi. Ce-i de făcut?
Și uite așa s-a forat un puț…
Apă aveau chiar lângă ei, numai că bivolii au pus stăpânire pe băltoace. Și ce dacă?! A fost de ajuns ca unul dintre prunci să-și ia de pe cap basca de pionier, aceia cu ciuci, să o așeze deasupra apei din băltoacă, chiar lângă spinarea unui bivol cu coarne mari, și să lase să intre în bască apă filtrată. Exemplul lui a fost urmat și de ceilalți prunci, așa ca oile la turmă. Ce filtre?! Ce purificatoare de apă?! Basca de pionier, cu toată încărcătura ei patriotică, făcea minuni!
Nimeni nu s-a betegit, niciunul nu a avut probleme de niciun fel. Au ținut-o așa cam o jumătate din vară, până când vreunul dintre prunci a vorbit pe-acasă, ce și cum se întâmpla pe imaș. Sfatul bătrânilor satului a luat o decizie majoră pe care a și înfăptuit-o de urgență: forarea unui puț. Destul de adânc și cu debit destul de mare. S-au instalat jgheaburi pentru adăpatul animalelor, din care, ați ghicit, și pruncii se adăpau de zor…
Anii au trecut, pruncii au crescut, dar bivoli nu mai sunt în acel sat. Nici puțul, nici băltoacele nu mai sunt la locul lor. Au rămas numai în amintirea trăitorilor de vremuri minunate, încărcate cu simplitate și îmbrăcate în straie de normalitate. Parfumul bucuriei de a trăi fericirea de a fi împreună, inventivitatea inocentă s-au risipit, dar nu s-au pierdut. Au rămas adânc înrădăcinate în (re)trăirea acelor vremuri.
Dr. Vasile BÎRLE
Imagine de Rony Michaud de la Pixabay
CITEȘTE ȘI:
Poveste de iarnă despre un car, niște lemn și câteva căprioare
Dacă toate zilele ar fi ca acelea în care casa copilăriei mirosea a pâine proaspăt scoasă din cuptor…
Miros de otavă în luna lui gustar | galerie foto
