Că e un mic, dar fâșneț semn de civilizație să strângem selectiv gunoaiele pe care le producem în vreun opulent penthouse ori în vreo înghesuită garsonieră în care viețuim e un lucru care ar trebui înțeles de orice om căruia nu-i dau târcoale moliile prin cap. Nu-ți trebuie două facultăți și trei specializări ca să pricepi că se cuvine să azvârli PET-urile separat, sticla unde e de aruncat sticla, cartoanele în igluul în care li s-a rânduit culcuș, iar gunoiul menajer acolo unde îi este locul. Nu trebuie să ai o voință de fier forjat sau să faci sacrificii care să rămână în memoria posterității ca să aduni selectiv gunoaiele. Sau hai să le zicem deșeuri, să nu strâmbe din nas cei sensibili la mirosul unor cuvinte ce par legate ombilical de tomberon.
Să-ți arunci deșeurile selectiv, în acele igluuri cărora nu ai cum să le încurci culorile oricât de ambițios ai fi, e un semn de normalitate, de bun-simț, nicidecum vreo fandoseală aristocratică ori vreo năzureală a unui artist neînțeles care trăiește într-o mansardă de bloc.
Cum însă nu există demersuri fără cusur, are și colectarea selectivă ironiile ei. De pildă când te duci să-ți arunci PET-urile vezi prin găuroiul igluului, fără să-ți propui să-ți pui privirea la scotocit, că printre toate cele din plastic se lăfăie și niște sticle, și ceva cartoane. Sau în spațiul destinat hârtiilor și cartonului vezi PET-uri și doze de aliminiu, bașca vreo șurubelniță veche ori vreo bucată de țeavă de WC ciupită pe îndelete de patina ruginii.
Avem, unii dintre noi, talentul de a da cu nucii-n fasole – am scris nucii, după cum bine ați intuit, spre a evita o exprimare deloc diafană. Întrebarea simplă cu un răspuns posibil complicat e: cei care aruncă deșeurile selectiv brambura o fac din nerozie sau din rea-voință, dintr-o distracție de neam de traistă?
Încercând a face haz de necaz pe tema unui subiect amărui (fiindcă, totuși, contează, ajută la naturel să fim optimiști), parcă trăim cumva într-un soi de baladă a colectării selective a gunoaielor. Știm că deșeurile trebuie colectate în rostul lor, separat, dar, totuși, ne asumăm zburătăceala comodității de a le azvârli brambura. Că, vorba ceea, de-aia e baladă, să nu iasă totul cu zâmbet și cu fericire la maxim, de să zici că ai descoperit savarina. Totuși, în varianta asta de baladă a gunoaielor poate că ar spune și Miorița, cu ciobănașul ei fatalist la pachet, că e prea de tot. Poate și meșterul Manole ar spune ”băi, nici chiar așa, că vă dau cu mistria peste bombeu de vă ia mama bolțarului, ce cărămida mea faceți pe-aici, colectați gunoaiele cum trebuie, ei drăcia zidului!”. Cât despre Toma Alimoș, haiduc din Țara de Jos, ar fi posibil să-și reinventeze mult mai acid balada decât Miorița și Manole și să ne altoiască strămoșește cu un perdaf de să ne meargă fulgii o veșnicie și ceva și să învățăm că în orice societate există reguli care trebuie respectate. Până și regula de a duce gunoiul acolo unde e locul lui.
Tiberiu Sabo
Sursa foto: Pixabay
CITEȘTE ȘI: Un personaj rebel
