Băimăreanul Adrian Ghișa și turul României prin munți | foto

Pe Adrian Ghișa l-am întâlnit într-o zi frumoasă de iunie a anului în curs, pe traseul muntelui Pietrosul Rodnei. L-am văzut cu ditamai rucsacul în spate și l-am întrebat ce și-a propus pentru ziua respectivă. Mi-a zis că planul lui se întindea de fapt pe o perioadă mult mai lungă, mai exact pornise să facă turul României prin munți, cu pornire din Baia Mare. Plăcut impresionat de inițiativa lui, i-am urat mult succes și l-am întrebat dacă putem rămâne în contact, în ideea de a fi la curent cu etapele traseului său, lucru pe care l-a acceptat bucuros. La fel cum, ceva mai târziu, a acceptat și propunerea de a-mi acorda un interviu la sfârșitul aventurii lui, oricât ar fi durat ea. Iar aventura a ținut până la Brașov, odată cu traversarea Carpaților Orientali. O performanță notabilă pentru cineva care n-a mai făcut ceva similar niciodată.

”Șase săptămâni au durat planificarea, pregătirea fizică și cea mentală”

– Adrian, spune-mi câte ceva despre tine.
– Sunt din Baia Mare, am 29 de ani și am studiat Asistență Socială. Sunt o persoană sociabilă și îmi place să lucrez cu oamenii, de unde și specializarea. De vreo șase-șapte ani stau la Cluj. Baia Mare e prea liniștită pentru mine. La Cluj se întâmplă mult mai multe lucruri. Îmi place forfota de acolo, mă motivează.

– Când și de unde ți-a venit gândul de a parcurge munții României pe jos?
– Gândul mi-a venit cu aproximativ șase luni înainte să plec. Cam atunci am început să strâng și bani pentru ce îmi propusesem. Câteva probleme personale m-au făcut să-mi doresc să evadez, deși, la final, mi-am dat seama că de anumite lucruri nu poți fugi. Trebuie să le rezolvi. Oricum, atunci când a sosit termenul, mi-am dat demisia de la locul de muncă și-am plecat. În plus, am realizat că la cei 29 de ani ai mei încă nu cunosc România.

– Cred că nu e ușor să organizezi așa ceva, darămite să pui și în practică…
– Șase săptămâni au durat planificarea, pregătirea fizică și cea mentală. A trebuit să-mi trasez în detaliu itinerariul, să mă gândesc unde voi dormi, să iau în calcul situațiile de vreme rea și alte eventuale pericole. Am înnoptat în mare parte în cort, apoi în câteva refugii montane sau, atunci când am avut noroc de oameni primitori, la cabane, cum a fost cea de la Stația Meteo Pietrosul. Când călătorești cu buget redus, fiecare bănuț economisit contează.

”Era prima noapte când eram singur în pădure”

– A urmat plecarea efectivă. Cum te-ai simțit la început?
– Recunosc, la începutul traseului, am fost speriat puțin de greutatea bagajului și, ușor demoralizat, l-am sunat pe fratele meu să vină cu mașina și să-mi ia rucsacul pentru o bucată din drum, eu continuând pe jos. Ăsta a fost singurul șiretlic, în rest a trebuit să mă descurc pe cont propriu. Apoi a urmat o zi lungă de mărșăluit în care abia după ora 21.00 am găsit un adăpost și am reușit să-mi improvizez un culcuș. Era prima noapte când eram singur în pădure. Nu știu dacă ceea ce am simțit a fost o frică reală sau pur și simplu mă uitasem la prea multe filme de groază cu oameni aflați în locuri abandonate. Mi-am dat seama că anxietatea mea îmi folosește imaginația pentru a crea tot felul de închipuiri. După ce am realizat asta am reușit să mă calmez și să adorm. Și chiar am dormit foarte bine. Dimineața totul era dat uitării, am făcut o baie rece în râu și am pornit extrem de optimist mai departe.

– Povestește puțin despre traseu și despre experiențele care te-au marcat cel mai mult.
– Prima impresie puternică a fost Creasta Cocoșului. Știu, e la mine acasă, cu toate astea locul mi se pare fascinant. Un alt loc pe care consider că fiecare ar trebui să-l vadă este Ceahlăul. Dar marea mea încercare au fost Munții Rodnei…

”În momentele cele mai grele simt că trăiesc cu adevărat”

– Da, mi-ai spus că acolo s-au întâmplat multe…
– … și bune, și rele. La un moment dat m-a prins o furtună puternică, nu prea aveam unde să mă adăpostesc. Am văzut o mașină de teren și două persoane care s-au urcat în ea fugind din calea furtunii. Știu sigur că m-au văzut și ei, cu toate astea nu m-au luat și pe mine… În apropiere de refugiul Ineu m-a ajuns din nou vremea rea. M-am adăpostit acolo timp de trei zile, atât cât a continuat să plouă. Cu mine s-a nimerit și-un neamț. Ne-am înțeles foarte bine, am împărțit mâncarea. Iar ca sursă de lumină și căldură (erau 5-8 grade ziua) am folosit lumânări improvizate din ceara găsită la refugiu. Am povestit noi multe, dar timp de trei zile cât să tot povestești? De la o vreme ne uitam doar unul la altul și-așteptam să treacă afurisita de ploaie care ne ținea prizonieri.

A apărut și elicopterul Salvamontului pe acolo, survolând zona. Eu am ieșit din refugiu, asemenea unui naufragiat, și le-am făcut cu mâna. De fapt le făceam semn că totul e ok. Cu siguranță că ei nu erau acolo special pentru noi, dar mie așa mi-a plăcut să cred. Gândul ăsta m-a distrat și mi-a ridicat moralul. După experiența Ineului am realizat că în momentele cele mai grele simt că trăiesc cu adevărat și asta m-a făcut să le apreciez și să trec mai ușor peste ele.

– Spuneai mai devreme ceva despre cabanierii de la Stația Meteo de sub vârful Pietrosul Rodnei…
– Da, oamenii aceia au fost extraordinari. Eu îmi instalasem cortul în spațiul de campare de lângă Lacul Iezer. Ei m-au văzut și m-au rugat să-i ajut să repare ceva la instalația care aprovizionează cabana cu apă. Am acceptat bineînțeles, iar după ce treaba a fost rezolvată m-au chemat în cabană, am mâncat și-am petrecut împreună cu ei. Apoi mi-au oferit un loc unde să dorm. A fost un alt moment care mi-a dat curaj să merg mai departe.

”Eram mai mult eu intrus în lumea lui, decât el în a mea”

– Undeva în județul Suceava ai trăit iarăși clipe extreme. Cum a fost ?
– Îmi amintesc o seară când, după ce mă băgasem în cort, am auzit foșnet în apropiere, ca de la un animal mare. M-am gândit automat că e urs. M-a cuprins frica, apoi am încercat să gândesc rațional: nu lăsasem cu mine în cort niciun fel de aliment, deci în mod normal nu avea ce să îl atragă. Gândul nu m-a liniștit deloc. Am hotărât totuși să scot capul din cort și să-mi privesc soarta în ochi, oricare ar fi fost ea. Uitându-mă afară, am văzut: era un cerb! Teama s-a transformat în admirație și respect. Eram mai mult eu intrus în lumea lui, decât el în a mea.

Apoi, coborând din Rarău, am rămas fără apă. Nu întâlneam în cale niciun izvor sau pârâu. Am sunat la Salvamont. Mi-au zis că, din păcate, unde eram eu nu era nicio sursă de apă, dar ei mă pot ghida către cea mai apropiată. Pănă să ajung acolo, ca să evit deshidratarea, am făcut ce mi-au zis: am mâncat măcriș sălbatic și muguri de brad, pentru că ambele stimulează producția de salivă. Cert e că a funcționat, iar mai târziu am găsit și apă. Dar calvarul nu se terminase încă.

După ce-am ajuns jos, a trebuit să fac autostopul către următoarea destinație. Am stat mai multe ore și n-a oprit nimeni. Nu pot spune că a fost cea mai reușită zi (râde). Chestia cu statul mult la autostop a fost una din experiențele neplăcute și care, din păcate, s-a repetat. E dezamăgitor când sute de mașini trec pe lângă tine și nu te ia nimeni. Dar dezamăgirea apare doar atunci când ai așteptări. Așa că e mai bine să nu le ai… Mulți făceau semn cu mână că destinația lor era în imediata apropiere, dar ei nu știau că trei minute cu mașina înseamnă pentru mine o jumătate de oră de mers pe jos, cu alte cuvinte, că m-ar fi scutit de un efort semnificativ. Eu știu sigur că, de acum, oricând am să văd un autostopist cu rucsac în spate, iar eu voi fi cu autoturismul, am să-l iau cu mine și pentru 100 de metri, pentru că știu că sunt 100 de metri pe care n-o să-i facă pe jos. (Pe cei care, totuși, l-au luat cu mașina, Adrian i-a descoperit ca persoane extrem de faine și i-a catalogat, într-un mod foarte simpatic, ca și „elită”: elita oamenilor cumsecade.)

”Atunci când am crezut că nu mai pot, am mai făcut un pas și încă unul”

– Care a fost următoarea destinație ?
– Am juns la Bicaz, pe urmă prin Ceahlău, iar apoi am luat-o spre Gheorgheni ca să îmi refac stocul și ca să mă odihnesc. Mi-am luat și un minipanou solar pentru încărcarea telefonului, o investiție care s-a dovedit foarte utilă și de care chiar sunt mândru.

– Ai traversat clipe de îndoială, clipe în care te-ai gândit să renunți?
– M-am întrebat adesea de ce fac treaba asta, de ce nu am rămas acasă în confort și comoditate. Păi tocmai asta e ideea: să ieși din zona de confort, să scapi de comoditate și, oricât de greu ar fi, să mergi înainte. Atunci când am crezut că nu mai pot, am mai făcut un pas și încă unul, descoperind că limitele mele erau mult dincolo de bariera pe care o cunoșteam. Dar comoditatea de care vorbeam m-a ajuns și pe drum. Atunci când aveam ocazia să fiu cazat în condiții mai bune, mă apuca un fel de lene, îmi venea să nu mai plec de acolo. Dar mă scuturam repede și-mi trecea. Știam că ceea ce vreau să fac e să merg mai departe.

”Am vorbit mult cu mine, ca să-mi țin companie”

– Cea mai mare parte din traseu ai fost singur. Cum te-ai împăcat cu asta ?
– Am vorbit mult cu mine, ca să-mi țin companie. Am făcut haz de necaz și am încercat să mă bucur de orice lucru, oricât de mărunt. Uite, de exemplu, când ești deja de mai bine de-o săptămână prin munți și găsești la un refugiu două batoane de ciocolată uitate, ai impresia că ți-a pus Dumnezeu mâna în cap!

– Chiar așa, cum te-ai descurcat în privința hranei?
– Am gătit în general chestii simple, pe care le puteam face repede la un foc de lemne sau la minibutelia cu gaz, chestii care să îmi dea și un boost de energie necesar efortului depus. Am făcut până și supă din urzici culese pe drum. Dar oricât de inventiv am fost, la un moment dat tot am rămas fără idei. Un lucru știu sigur: n-o să mai mănânc degrabă linte și orez…(râde).

– În afară de povestea cu autostopul, ce altceva nu ți-a plăcut ?
– Cred că ideea asta de a vedea natura pângărită de oameni și invențiile lor mă tulbură. De aceea am rămas cu un gust amar vizavi de Rarău. Multă pădure tăiată, multe construcții acolo unde peisajul ar fi trebuit să rămână pitoresc.

”Natura, în general, e cea mai frumoasă atunci când o privim cu ochiul liber”

– În Munții Ciucului ai avut parte de o întâlnire surpriză…
– Și ce mai surpriză! Eram pe un drum forestier, când în fața mea au apărut patru pui de râs! N-am știut cum să reacționez, iar apoi m-am gândit speriat: dacă eram situat exact între ei și mamă?! Am început să fac zgomot în timp ce continuam să merg. Mama râs, dacă era în preajmă, a rămas ascunsă, iar puii au dispărut prin desișuri. Având în vedere pericolul, n-am făcut fotografii. Și poate nici în condiții mai sigure n-aș fi făcut, tocmai ca să nu pierd momentul. Natura, în general, e cea mai frumoasă atunci când o privim cu ochiul liber.

– A urmat începutul sfârșitului, nu?
– Așa e. După Miercurea Ciuc, coborând spre Brașov, am simțit că nu mai am resurse fizice. În plus, nu mai aveam nici bani. De la Brașov am luat trenul spre Cluj și asta a fost.

– Ai de gând să continui traseul, poate la anul?
– Nu știu, nu m-am gândit la asta. Deocamdată vreau să mă odihnesc. Dar, de ce nu?! În orice caz, nu aș mai merge singur. E foarte greu să fii doar tu pe traseu. Dincolo de greutățile fizice, te mai iau și niște gânduri care de multe ori nu sunt de bun augur. Oricum, munții mi se par extraordinari și îți dau un sentiment care cu greu se poate descrie. Probabil tocmai în ideea asta o să continui să-i bat la picior și să-i descopăr.

Adrian a ieșit mult mai matur din această experiență. A trecut prin multe într-un timp scurt și asta i-a grăbit procesul de învățare. În plus, el are talentul de a asimila repede experiențele trăite și de a trage concluziile necesare. Îi lăsăm tot lui cuvintele de final: „E incredibil ce oameni am întâlnit, ce povești am auzit, câte sfaturi faine de viață am primit. Ideea de munte e… altceva (și aici zâmbește complet fermecat), e ceva nemaipomenit! Sugerez oricui un asemenea traseu!”.

Aventura lui Adrian în cifre

Adrian a fost plecat 26 de zile în care a parcurs un total de 500 de km, din care apoximativ 350 de km pe jos și 150 de km cu autostopul sau cu trenul. A trecut prin 6 județe și a reușit, printre altele, traversarea completă a Munților Rodnei.

Câteva din vârfurile montane atinse de Adrian

• Munții Gutâi: Creasta Cocoșului 1428 m, Gutâiul Mare 1443 m;
• Munții Rodnei: Pietrosul Rodnei 2303 m, Buhăescu Mare 2268 m, Gârgălău 2158 m, Rebra 2119 m, Laptelui 1931 m, Ineu 2279 m, Ineuț 2222 m;
• Munții Rarău: Rarău 1651 m, Giumalău 1858 m;
• Munții Ceahlău: Ocolașul Mare 1907 m, Toaca 1904 m; Munții Harghita: Harghita Mădăraș 1800 m.

Mircea Trifan
Fotografii: Adrian Ghișa

CITEȘTE ȘI:
Oameni și munți | foto