După (foarte) mulți ani, am mers anul trecut la ”Noaptea menestrelilor”. Ceva/cineva m-a chemat. Nu îmi era clar cine și de ce. Dar am înțeles în chiar prima seară. Cred că de la chiar primele acorduri de chitară ale lui Adrian Bezna. Venite înspre miez de noapte, când ai fi zis că ți-e mai aproape perna pufoasă decât poezia. Și totuși…
Știam de Adrian Bezna. Îl și ascultasem, dar probabil în momente total nepotrivite. Pentru că abia într-o seară de iulie, în lumina caldă de lună (aproape) plină, Adrian Bezna m-a purtat de la o emoție la alta ca într-un carusel din care, paradoxal, nu simțeam nevoia să cobor. Dimpotrivă.
Am plecat prin noaptea caldă acasă, fredonând ”Plouă în viața mea (Am vrut)”. Probabil rezonanța singurătății a bătut prima ca un clopot grav în inima mea în noaptea de vară. De atunci, și a trecut aproape un an, îl ascult când și când. Uneori discret, alteori pe ”repeat”. Și (aproape) de fiecare dată o altă melodie devine favorita mea. Alte versuri mi se lipesc de inimă precum celebra marcă de nu mai puțin celebra scrisoare. Că îmi cântă de zâne sau de lupi, de ochi sau de uși, de doruri (cum cântă de doruri…) sau de (inevitabile) finaluri de iubiri, Bezna mi s-a insinuat în sângele folk care îmi curge uneori prin vene.
Dacă mă întrebați azi, azi ”Dacă mai crezi în mine” mă tulbură cel mai profund. Dar dacă mă întrebați mâine, posibil să vă spun altceva… Doar unul din ”farmecele” pe care Adrian Bezna le știe face cu sensibilitatea sa. Și cu chitara. Ascultați-i muzica. Savurați-i poezia. E tot ce vă pot spune. Dar vă și avertizez: poate crea dependență.
Mai multe despre Adrian Bezna, aici.
Ramona-Ioana Pop
Sursă foto: Facebook / Adrian Bezna
CITEȘTE ȘI:
”Noaptea Menestrelilor”, un nou episod din aceeași frumoasă poveste
