Astăzi suntem familiarizați cu teoria derivei continentale care descrie deplasarea continuă. Sau mai exact apropierea sau îndepărtarea treptată una față de cealaltă a maselor continentale de pe suprafața terestră, numite plăci tectonice. Știm de asemenea că mișcarea lor este posibilă deoarece sub stratul solid de rocă se găsește mantaua Pământului, semitopită, vâscoasă și alunecoasă. Chiar dacă pare contraintuitiv, scoarța solidă are o densitate mai mică decât mantaua fierbinte și de aceea plăcile tectonice plutesc deasupra curenților de convecție ca bărcile pe valurile mării.
Alfred Lothar Wegener a inițiat teoria derivei continentale
La începutul secolului trecut nimeni nu își imaginase o astfel de posibilitate chiar dacă unii oameni de știință, în frunte cu geograful francez Antonio Snider-Pellegrini (1802–1885), au teoretizat că în trecutul îndepărtat continentele au fost probabil conectate în vreun fel deoarece fosilele de plante descoperite pe coastele Europei, Africii și Americilor erau identice. În consecință, s-a lansat ipoteza că în trecut continentele erau legate între ele de un pod uriaș de pământ care a dispărut probabil în urma eroziunii marine. Nu exista nicio dovadă în acest sens dar era o soluție de moment.
Cel care a inițiat teoria derivei continentale a fost Alfred Lothar Wegener (1880-1930), un strălucit om de știință german, cu deosebite realizări în domenii ca geologia, geofizica, meteorologia, climatologia, astronomia. Un veritabil pionier al explorării polare care, de altfel, i-a adus sfârșitul tragic și prematur. La început, savantul s-a arătat mirat când a observat că diferite mase mari de uscat (coastele de est ale Americii și coastele de vest ale Europei și Africii) se potrivesc ca un puzzle. Coincidențele i se păreau exagerate.
După ce a analizat la rândul său fosilele, dar și structurile geologice costale ale continentelor, și-a publicat observațiile la 6 ianuarie 1912. Este data de naștere a noii teorii care susținea deriva continentală și aducea argumente în favoarea unei mase uriașe de pământ, numită Pangeea, care încorporase cândva toate continentele dar, datorită mișcării de rotație a Pământului, ele s-au îndepărtat treptat. Chiar dacă a prezentat o cantitate mare de observații, ideea lui Wegener s-a lovit de scepticismul colegilor săi și pentru câteva decenii, cu mici excepții, a fost uitată și desconsiderată.
Din anii ’50 ai secolului trecut, teoria a început să fie susținută de o explozie de observații și totul a culminat cu anii ’60, când a fost descoperit procesul de întindere a fundului mării. Mai exact, s-a descoperit că în adâncul oceanic, în locul în care se întâlnesc plăcile tectonice, există falii care ajung până la mantaua Pământului și prin care erup permanent cantități impresionante de lavă. Procesul implică o răcire rapidă și o împingere în lateral a plăcilor. Această împingere permanentă îndepărtează plăcile tectonice unele de altele, adică mută continentele după cum prezisese Wegener în 1912.
Se prefigurează o nouă ipoteză, de-a dreptul halucinantă
În acest moment teoria acaparase pozitiv mediul științific și devenea o dogmă științifică. Dar în curând avea să nască o nouă ipoteză, de-a dreptul halucinantă. Totul a pornit de la observația că magma de pe fundul mării erupe constant prin crăpăturile din scoarța terestră și, an de an, în adâncuri se formează și se depune o cantitate colosală de pământ nou.
Unii s-au întrebat dacă această depunere permanentă de rocă nu crește oare dimensiunea planetei?! Oare, în miliarde de ani, diametrul Pământului nu a crescut semnificativ din acest motiv? Răspunsul științific a venit imediat prin așa numitele procese de subducție, situații când plăcile tectonice intră una sub alta și se consumă prin topire în mantaua fierbinte. Vorbim prin urmare de un fel de circuit compensatoriu de acumulare și consumare de scoarță terestră.
Cu toate acestea unii geologi nu au fost de acord cu procesele de subducție și s-au cramponat să caute în zadar noi posibilități. Până la urmă au rămas la imaginea simplistă a unei planete care crește progresiv, ceea ce avea desigur o sumedenie de implicații. Conștienți că adăugarea de masă, exclusiv din interiorul planetei, nu putea dura o veșnicie, aceștia au depistat o serie de alte surse de materie prin transformarea misterioasă a eterului sau a energiei eterice absorbite de planetă. Un proces aproape mistic la acea vreme dar posibil în legile fizicii datorită lui Einstein și ecuației sale: E = mc2.
Teoria Pământului în expansiune
Samuel Warren Carey (1911-2002), geolog australian, este cel căruia i se atribuie de obicei dezvoltarea teoriei Pământului în expasiune. A fost un susținător al teoriei derivei continentale a lui Wegener, dar, cu timpul, după ce a citit și lucrările expansioniste ale lui R. Montavani, a preferat să adopte imaginea unui Pământ care crește în diametru. Soluția sa implica nici mai mult nici mai puțin decât expansiunea Universului. Adică totul se extinde, inclusiv Pământul, planetele, Soarele, spațiul.
Este desigur o imagine apocaliptică deoarece ar putea să implice și viețuitoarele. Prin urmare totul crește în dimensiuni, în volum. Carey a susținut că efectuase o serie de experimente care, după spusele sale, au demonstrat că la fiecare zece ani diametrul Pământului crește cu doi centimetri și că în ultimii 250 de milioane de ani planeta și-a dublat masa, ceea ce este uluitor nu-i așa?
Creșterea diametrului terestru implică, printre multe altele, creșterea vitezei de rotație a Pământului. Nu vorbim de scurtarea zilelor, ci de faptul că o rază mai mare implică o viteză mai mare de rotire. Astăzi, un om care se află la ecuator este rotit în jurul axei Pământului cu aproximativ 1675 km/h, dar, dacă ar fi să ne luăm după expansioniștii lui Carey, următoarele generații vor atinge 2000 km/h, apoi 10.000 km/h, apoi mai mult și mai mult. La un moment dat urmașii noștri vor trebui legați de planetă altfel vor fi aruncați în adâncul cosmic odată cu mașinile, clădirile și tot ce mai există!
Totodată, creșterea excesivă a atracției gravitaționale datorate acumulării de masă ne-ar putea face mai grei până ne-ar strivi definitiv… Și asta înainte să fim expulzați spre stele! Desigur există și alte variante, la fel de avantajoase și îmbucurătoare…
Vasile Petrovan
Imagine de la Pixabay
CITEȘTE ȘI:
Angoase științifice | Istoria falsă
