În anul 1929, în timpul lucrărilor de restaurare la Palatul Topkapi din Istanbul, a fost descoperit un document deosebit de valoros, cunoscut ca „Harta lui Piri Reis„, care s-a dovedit a fi una dintre cele mai remarcabile artefacte cartografice ale lumii. Documentul, cu dimensiuni de circa 90 cm × 60 cm, a fost datat în anul islamic 919 AH, echivalentul anului 1513 d.Ch. din calendarul gregorian.
Descoperirea a fost făcută de către un grup de lucrători care renovau palatul și care au găsit o colecție de foi de pergament deteriorate. În timp ce curățau și restaurau aceste foi, ei au realizat că făceau parte dintr-o hartă veche care acoperea o mare parte a lumii cunoscute.
Spre marea surprindere a cercetătorilor și a istoricilor, această hartă includea informații despre continentele și țările din Europa, Asia și Africa, precum și o parte din coasta de est a Americii de Sud. Incredibilă a fost însă reprezentarea unor insule și a unui continent care părea să corespundă Antarcticii, și asta cu 300 de ani înainte de descoperirea sa oficială din secolul al XIX-lea.
Această revelație extraordinară a atras imediat atenția întregii lumi și a ridicat numeroase întrebări și speculații. Cum a reușit Piri Reis să creeze o astfel de hartă într-o epocă în care tehnologiile cartografice erau limitate? Care au fost sursele informațiilor sale? Cum a avut acces la cunoștințe geografice atât de avansate?
Una dintre primele voci care au interpretat harta în contextul Antarcticii a fost Charles Hapgood, un profesor de istorie și geografie de la Keene State College din New Hampshire. În lucrarea sa din 1966, intitulată „Hărți ai Regilor Mărilor Antice: Dovezi ale unei Civilizații Avansate din Epoca de Gheață„, el a sugerat că harta ar putea avea la bază surse antice foarte vechi, o civilizație străveche extrem de evoluată sau chiar omniprezenta influență extraterestră.
Începând cu acel moment de evidentă iluminare mistică, spiritele s-au încins peste măsură și opiniile divergente au stârnit valuri de dezbateri și speculații, atât în rândul comunității academice cât și a publicului interesat.
În epoca sa, Piri Reis (circa 1470-1554) a fost un amiral otoman de prestigiu care, prin natura profesiei sale, a avut acces la cele mai recente hărți europene dar și la teoriile antice grecești legate de formarea Pământului. Utilizând doar aceste resurse, el a compilat o hartă fascinantă a Atlanticului.
Din fericire, în legenda hărții acesta și-a menționat sursele: „Din opt Jaferya din acest tip și o hartă arabă a Hindului (India) și din patru hărți portugheze nou elaborate ce indică țările Sindului (Pakistan), Hind si Çin (China), desenate geometric, și totodată dintr-o hartă desenată de Qulūnbū (Cristofor Columb) în regiunea vestică, am extras-o”. Cu toate acestea, o examinare atentă a acestei hărți dezvăluie câteva probleme semnificative.
Unul dintre aspectele problematice este reprezentarea repetată a unor insule, ceea ce indică posibile erori în procesul de copiere sau interpretare. De asemenea, Japonia este poziționată incorect, fiind plasată în mod imprecis în Atlantic, subliniind viziunea greșită a perioadei în privința distribuției geografice. Totodată, coasta estică a Americii de Sud, încă neexplorată pe deplin în aceea epocă, este prezentată ca extinzându-se până la Polul Sud, ceea ce sugerează o înțelegere greșită a dimensiunilor și a configurației continentelor.
Pentru crearea hărții, amiralul otoman s-a bazat și pe teoriile grecești antice, inclusiv pe conceptul lui Pytagora, care afirmase că planeta trebuie să fie „echilibrată„. Conform acestei teorii, existența continentelor în nord implica obligatoriu existența unui volum identic de pământ și în sud. Astfel s-ar putea explica reprezentarea masei de pământ la Polul Sud, ca o prelungire a continentului american.
Deși mulți pseudo-istorici prezintă cu evlavie harta lui Piri Reis ca o dovadă a cunoașterii Antarcticii încă din anul 1513, aceasta este o interpretare greșită. Totodată, reprezentarea ei ca fiind „umedă și tropicală” reflectă mai mult lipsa cunoștințelor despre acea regiune decât o cunoaștere reală. De fapt, Cristofor Columb este cel care menționase în 1493 clima ”umedă și tropicală” din anumite regiuni americane pe care le vizitase, iar Piri Reis a preluat și a inclus după 20 de ani aceste informații în harta sa, ca o prelungire logică a posibilelor terenuri sudice.
Puțină lume știe că există și alte ipoteze care implică explorări antice ale Antarcticii. De exemplu, unii autori au sugerat că un personaj din tradiția orală maori, Hui Te Rangiora, și echipajul său, au explorat apele antarctice la începutul secolului al VII-lea pe vasul Te Ivi o Atea (Steaua de est). La fel, putem aminti „Harta Buache” creată de cartograful francez Philippe Buache în anul 1754, renumită pentru reprezentarea unor caracteristici geografice speculative, inclusiv a unei teorii elaborate despre existența obligatorie a unui vast continent sudic numit „Terra Australis Incognita”, pentru a contrabalansa greutatea emisferei nordice cunoscute.
Desigur, în mediul online există numeroase afirmații sau presupuneri legate de persoane precum Oronce Finé (din 1532) sau Abraham Ortelius (din 1570) care ar fi reprezentat cu deosebită acuratețe Antarctica pe hărți. Cu toate acestea, afirmațiile sunt fie fictive, fie greșite, fie falsuri. Nu există aceste hărți, poate doar în imaginația unora.
În concluzie, harta amiralului Piri Reis este într-adevăr un artefact fascinant al istoriei și al cartografiei, oglindește admirabil nivelul de cunoaștere al epocii, dar nu ar trebui să fie considerată o dovadă a unor concepte precum extratereștrii antici, Atlantida sau continentul Mu, și de aceea, cu riscul să ating din nou corzile sensibile ale unor cititori, trebuie să mai adaug că, în opinia mea, reprezintă mai degrabă o compilație de teorii incorecte și diagrame incomplete, care reflectă înțelegerea limitată a geografiei și a lumii din societatea secolului al XVI-lea.
Vasile Petrovan
CITEȘTE ȘI:
Angoase științifice | Mistere vedice
Mythbuster lovește din nou!