Am observat că, în ultima vreme, internetul promovează destul de insistent o teorie fascinantă care susține că în Perioada Siluriană, cu sute de milioane de ani în urmă, ar fi existat pe Pământ o civilizație avansată care a dispărut fără să lase urme vizibile. La fiecare lectură am simțit cum în mintea mea apar imagini cu pești primitivi care construiesc palate, sau corali ce elaborează legi și norme juridice. Dacă mă întrebați pe mine, la fiecare întrebare despre acest subiect răspunsul este un „Nu!” răsunător, dar haideți să explorăm…
Silurianul, intervalul de timp cuprins între 443 și 419 milioane de ani în urmă, a fost o eră în care viața era un scenariu subacvatic, ilustrat de corali care unduiau pe fundul oceanului și o mulțime de pești primitivi care se agitau ca nălucile în căutarea hranei. Este o imagine impresionantă, dar în spatele acestei frumuseți marine se ascundeau condiții extrem de dure și o viață care, în mod sigur, nu și-a propus niciodată să dezvolte școli, spitale sau orice alte instituții.
La începutul Silurianului, Pământul tocmai scăpase de o criză ecologică de proporții, care îngenunchease toate ecosistemele marine. Aproximativ 85% dintre speciile care străbătuseră apele au dispărut, lăsând în urma lor un peisaj dezolant. Această extincție în masă, a doua din istoria planetei, a transformat complet fața oceanelor, mediul era instabil, iar ecosistemele se aflau într-o continuă reconfigurare. De aceea, în locul unei societăți umane înfloritoare, mările erau pline de cadavre, nămol și ape tulburi, în care speciile norocoase înotau fără un scop anume, preocupate să supraviețuiască și nu să construiască civilizații.
Viața marină era totuși variată, dar în niciun caz complexă din punct de vedere social. Ca niște artiști străvechi, coralii se străduiau să construiască recife în mijlocul haosului, iar peștii, în mare parte încă fără maxilare mobile, își croiau drumul printr-un mediu plin de provocări, dar fără nicio ambiție de a organiza simpozioane de analiză matematică. În acest context, gândul la o civilizație umană care să prospere este cel puțin absurd.
Cel mai evident motiv pentru care nu putea exista o civilizație în Perioada Siluriană este, desigur, tocmai absența speciei noastre, Homo sapiens. Strămoșii noștri se aflau abia în stadiile timpurii de evoluție și, în loc să dezvolte tehnologii sofisticate, erau mai ocupați cu supraviețuirea în condiții dure, cum ar fi găsirea hranei și adaptarea la mediul ostil. Gândul că acești predecesori ai noștri ar fi purtat togi și ar fi discutat cu lejeritate despre metafizică în mijlocul recifelor de corali este, cu siguranță, o exagerare… poetică.
O civilizație umană prosperă, situată în mijlocul unei lumi dominate de creaturi marine ar fi fost ca și cum am încerca să organizăm o petrecere pe o corabie care se scufundă. Majoritatea ecosistemelor erau concentrate în ape, iar resursele pentru o civilizație terestră erau practic inexistente. De unde ar fi venit resursele? Din alge? Să fim serioși.
Pe uscat, în loc de grădini verzi și înfloritoare, plantele terestre siluriene erau primitive, formate doar din mușchi și licheni. Dacă ne imaginăm o lume în care vegetația nu poate susține nici măcar un picnic, darămite o comunitate organizată, devine evident că aceste plante rudimentare nu ar fi putut oferi hrana necesară pentru a susține un mod de viață civilizat. Putem să ne imaginăm un „restaurant cu licheni”, dar nu sună deloc tentant.
A avea o civilizație implică o structură socială complexă, dar în silurian nu existau oameni care să discute despre religie sau să organizeze alegeri. Fiecare specie își căuta locul în ecosistem, iar comunicarea era limitată la instincte și, probabil, la sunete simple. Așadar, ideea de a avea o „cultură” sau o „civilizație” este pur și simplu ridicolă.
Și dacă nu ar fi fost îndeajuns, Perioada Siluriană a fost marcată de evenimente climatice și geologice semnificative. Activitatea tectonică și schimbările climatice ar fi făcut aproape imposibilă stabilitatea necesară pentru a dezvolta o civilizație. Imaginează-ți că te trezești într-o dimineață și orașul tău este mutat cu câțiva kilometri din cauza unui cutremur, sau că este acoperit cu un strat gros de lavă fierbinte. Nu ar fi fost o viață prea plăcută pentru a construi ceva durabil. De aceea, visul unei civilizații siluriene rămâne un simplu miraj, o poveste captivantă dar fantezistă, care nu poate fi întemeiată pe realitatea geologică și biologică a acelor timpuri.
Cu toate acestea, ideea unei civilizații siluriene avansate persistă în imaginația unora. Este impresionant cum semenii noștri pot crea povești fantastice bazate doar pe frânturi de realitate. Poate că ne-ar plăcea să credem că, în adâncurile întunecoase ale oceanului, trilobiții au fost inițiatorii unor discuții filosofice sau că nautilii organizau cenacluri literare, dar ține doar de imaginație și în niciun caz de realitate.
În cele din urmă, trebuie să acceptăm că miturile reprezintă doar o formă de escapism, o modalitate eficientă de a adăuga o picătură de mister unei lumi curioase. O civilizație, însă, nu este doar un grup de oameni care au ales să trăiască împreună, ci o tapiserie bogată, țesută din instituții, tehnologie, cultură și interacțiuni profunde. Așa cum afirma scriitoarea americană Maya Angelou, „civilizația este artă, iar arta este o reflectare a sufletului uman”.
Vasile Petrovan
CITEȘTE ȘI:
Angoase științifice | Auroville
