La 13 ani se apucă de handbal. La 19 ani ani ajunge la HC Minaur și devine rapid titular. Pentru echipa din Baia Mare a jucat până în 1991, când își încheie cariera de jucător din cauza unei accidentări. Recunoaște că Lascăr Pană era extrem de exigent și admite că până și amintirea cantonamentelor de la Izvoare doare. Chiar și azi. Dar mărturisește și că mult din stilul antrenorului emerit a preluat atunci când a devenit la rândul lui tehnician. I se luminează fața când vorbește despre cele două Cupe IHF câștigate: ”Simți efectiv că zbori. Nu seamănă cu nimic altceva. E ceva unic!” Și admite că nu prea există săptămână în care se nu viseze cu Minaur…
La 19 ani ajunge la HC Minaur Baia Mare
– Când te-ai apucat de sport?
– Am început să fac sport de la vârsta de 7 ani. Am făcut înot vreo cinci ani, apoi am jucat cam un an fotbal. De la 13 ani m-am apucat de handbal. Fratele meu făcea deja handbal, așa că aveam mingile pe acasă și ne jucam prin curtea școlii. Așa că am renunțat la fotbal pentru handbal și din septembrie 1973 am mers la antrenamente la CSȘ Ploiești, primul meu antrenor fiind Nae Danieleanu.
– La Minaur cum ai ajuns?
– Era în iarna anului 1978, meci de Cupa României în Baia Mare. Eu eram jucător cu dublă legitimare CSȘ Ploiești – Petrolul Teleajăn. M-au remarcat Bebe Tegzeș și Gică Răzor. Cu ei am ținut legătura până în primăvara lui 1979, când am prins un weekend liber și am tot venit în Baia Mare să semnez. Erau două echipe la Minaur, nu știam exact pentru care mă doreau. Eu normal că visam să ajung la prima echipă, care tocmai câștigase cu un an înainte prima ediție de Cupa României. Dar aveam doar 19 ani…
– Cum te-au primit jucătorii de la Minaur?
– A fost greu, crede-mă. Dar am tăcut, mi-am văzut de treabă, mi-am luat ”șuturile” și ”bobîrnacele” de rigoare și am mers mai departe. Pe vremea aceea tare greu pătrundeai în echipă. Ușor-ușor m-au acceptat.
”I-am dat într-un meci cinci goluri lui Penu”
– Care a fost primul lucru făcut după ce ai venit?
– Un cantonament de vară comun pentru ambele echipe. La Borșa. Eram vreo 40 de jucători. Am coborât din cantonament și au mai fost niște zile de pregătire, dar pe mine m-au luat direct la prima echipă. De fapt, acum că stau să mă gândesc, nu m-am antrenat nicio clipă cu echipa a doua. Pe postul meu jucau la echipa mare Nicolae Voinea și Lupui. Ei fiind ambii mai în vârstă, era nevoie de un juctor tânăr în spate. Așa că în prima mea vară la Minaur, la 19 ani, am prins Cupa Minaur și apoi turneul din RFG. Iar în acest turneu Nicolae Voinea s-a accidentat destul de serios. Așa că am devenit titular. Lucru care m-a propulsat și la naționala de tineret și, mai apoi, la cea de seniori. Adevărul este că nici nu erau tare mulți stângaci pe vremea aia. Aveam și la naționale, și la club colegi de echipă numai unul și unul. Aveam ce învăța de la ei.
– Cred că era mai mult decât ai îndrăznit să speri…
– … cam așa ceva. Știu că m-a văzut Ioan Kunst-Ghermănescu și a spus: ”Parcă te-a născut maică-ta direct în Divizia A!” Adevărul este că atunci când ajungea mingea la mine, rezolvam situația. Nu prea dădeam greș. Pentru că regula era clară: dacă ratam treceam pe bancă și intra în teren Lupui. Așa că nu prea ratam. Stai că nu știi nimic: la 19 ani i-am dat într-un meci cinci goluri lui Penu. Îți dai seama?! Nici mie nu îmi venea să cred. După cele cinci goluri mi s-a spus să îmi fac bagajul pentru națională.
”Așa era la Minaur: trebuia să joci ceasornic!”
– Zi-mi de Lascăr Pană: îți amintești prima întâlnire?
– Hmmm… Cred că a fost după ce am coborât de la Borșa. Noi eram vreo 5-6 jucători tineri, de 19 ani, toți de lot națională, proaspăt veniți la Minaur. Se căuta o întinerire a echipei. Ne-a chemat la club, unde i-a luat fiecăruia un fel de interviu: părinți, frați, ce ai jucat, unde ai jucat, ce îți place, dacă îți place. Ca prim contact a fost ok…
– … și la al doilea contact?
– (stă pe gânduri și se scurg niște secunde de tăcere) Cerea foarte mult. Un lucru pe care am încercat și eu să-l fac atunci când am devenit antrenor. Pentru că dacă nu ceri jucătorului, atunci nu vei obține rezultate cu el. Mi se părea extraordinar de greu să se ceară de la mine, la 19 ani, ce li se cerea, de exemplu, lui Mironiuc sau Boroș. Dar așa era la Minaur: trebuia să joci ceasornic! Nu jucai ceas, nici pe bancă nu mai aveai loc. Să ai a doua șansă după ce ratai o minge?! Nu exista așa ceva! De ce? Pentru că nu mai erai în teren! Trebuia să joci exact după partitura lui Pană! Nu respectai partitura, treceai în vestiar. Foarte exigent era! Poate de multe ori am avut câștigat din chestia asta, poate uneori am avut și de pierdut. Dar ”molipsit” de Pană, mereu am cerut jucătorilor să joace ceea ce le cer eu, după ce am devenit și eu antrenor. Dar vezi tu, Pană putea să aibă pretenții și exigențe. Azi dacă ai veni la o echipă cu aceleași pretenții, nu ți-ar rămâne la antrenament jumătate din jucători! Sau rapid s-ar organiza într-o ”cooperativă” și te-ar da afară. Și uite rezultatele: unde suntem cu handbalul, atât feminin, cât și masculin, la ora actuală?! Pe vremuri se făcea sport de performanță. Acum tare greu îi mai scoți de la calculatoare sau, și mai rău, din… lumea viselor.
”Aoleu cum doare!”
– Când pomenesc de cantonamente cu Minaur ce îți vine în cap prima oară?
– (începe să râdă și nu ezită nicio secundă) Izvoare!
– Am sezația că te doare și acum…
– Aoleu cum doare! Aveam oroare de cantonamentele de la Izvoare. Aoleu cum erau! (râde din nou) Două chestii au fost nu grele, foarte grele. În zona unde era amfiteatrul erau niște pietre. Dacă nu săream peste pietrele alea până ne tremurau genunchii! Iar apoi mai încolo un pic, cum coborai spre vale, era ”țarcul de la Vida Gheza”. Așa-i spuneam noi. Ne dădea ”țarcuri” din alea în regim de rezistență – viteză până când iar ne tremurau picioarele. Și asta se întâmpla cam zilnic. Ziua în care nu aveam Vida Gheza eram fericiți! Lungimea era de vreo 800 de metri, dar diferența de nivel era mare. Era deal, vale. Iarăși deal, iarăși vale. Și nu că făceam o tură sau două. Noi legam 20, cu pauze scurte. Multora li s-a făcut rău din cauza ”țarcului”. Aia a fost, cred eu, culmea efortului. Erau utile pentru când intram în teren, nu zic nu. Dar prea multe și prea dese! A fost groznic, ce mai!
”La Izvoare numai de râs nu ne ardea”
– Făceați glume la Izvoare?
– Crezi că ne mai ardea de glumit?! Păi venea Bolba să ne ia tensiunea și nu putea: spărgeam tensiometrul la ce ritm de alergare aveam în noi. Și gândește-te că îți spun eu lucrurile astea, care chiar alergam bine. Acuma râdem, Ramona, dar crede-mă că la Izvoare numai de râs nu ne ardea. Dar stai liniștită: nici la antrenamentele pe care le conducea Pană în sală nu aveam chef de poante. Când îl vedeam că vine echipat să țină el antrenamentul știam deja ce ne așteaptă. ”Haideți să vă văd cum sunteți, copiii mei!”, spunea. Și apoi ne rupea.
– Dă-mi un exemplu.
– Îți dau două. Îmi aduc aminte că era 23 decembrie 1987. Ultimul antrenament înainte de sărbători. Ce crezi că a făcut? A luat jos ușile pe unde urcai din teren în tribune și a pus bănci pe toată lățimea terenului. Cât era teren săreai peste bănci, apoi urcai scările. Și uite-așa ne-a ținut: bănci, scări, scări, bănci. Știi cât am făcut asta? Două ore. Fără oprire. Iar în 3 ianuarie 1988 a venit la primul antrenament și ne-a scos afară. Era zăpadă cam de 20 cm și ne-a pus să alergăm pe după bazinul olimpic, Hotel Sport, pe la terenul de rugby și înapoi la sală. ”Aveți 100 de ture!”, ne-a spus. După primele cam 30 de ture au început să pice dintre noi. Norocul a fost că după vreo 50 de ture a plecat, dar deja cam jumătate din echipă nu mai alerga, șchiopăta. I-a trebuit lui Avramescu o săptămână să ne pună pe picioare: nu mai puteam nici umbla, ce să alergăm?!
”Îți dai seama cum e să te trezești în fiecare dimineață lângă Porumb?!”
– Apropo de cantonamente: stăteați mai mult în echipă decât în familie?
– Ai uitat că înainte de a doua cupă am stat tot anul în cantonament? Ne lăsa acasă numai duminica, după meci. În rest veneau soțiile cu copiii la hotel să îi mai vedem și noi… Programul era clar: antrenamente, vizionări, mâncare, somn, remi. Făceam vizionări cu adversarii și de două ori pe zi înainte de meci. Ajungeam să îi visăm și noaptea. Într-un fel era bine: îi învățam pe de rost, nu mai aveau cum să ne surprindă. Dar ajungeam să învăț nu doar omul meu, îi știam pe toți ce joacă. Viață grea a fost atunci.
– Dar era și frumoasă. Nu era frumoasă?
– Îți dai seama cum e să te trezești în fiecare dimineață lângă Porumb?! (râde) Deja îmi era acru de el: mă culcam seara cu el sub ochi, pe el îl vedeam prima dată când mă trezeam. Jucam remi pe trei mese: avansații și începătorii. Mai puneam mâna și pe câte o carte. Mai făceam un rebus. Când nu știam ceva ne adunam și încercam să rezolvăm rebusul împreună. Bubu Oros ne salva de fiecare dată. El făcea rebusuri din alea super grele. Încercam să ne dezvoltăm ”carcasa”. Da, ai dreptate, era și frumos.
– Oros era responsabil cu rebusul. Dar cu amuzamentul cine era?
– Toți ne țineam de poante și de șotii. Marta era cu ”bancurile” fizice: el când nu avea răspuns te pocnea. Toți eram cu momentele vesele. Dar asta după antrenamente și cantonamente, îți mai spun o dată. La antrenamente nu știai cum să bagi niște aer în tine ca să poți respira cât de cât. Dar de la vestiar începeam ”să mai destindem atmosfera”, cum spuneam noi. Ți-aș da niște exemple, dar pur și simplu nu pot. Crede-mă că nu pot! (râde) Oricum, eram ca frații. Și când făceam câte o ghidușie, o făceam toți împreună.
”Atingi cerul cu mâna…”
– Spune-mi povestea celor două finale. Așa cum ai trăit-o tu.
– Nu are sens. Emoțiile din cele două finale nu pot fi exprimate prin niciun cuvânt, oricât de bine ales ar fi. Trebuie să trăiești așa ceva ca să înțelegi. Nu se asemănă cu nimic. Este dar de la Dumnezeu! Când câștigi un astfel de meci, o asemenea finală, toate ”țarcurile”, toate scările și toate pietrele, toate cantonamentele capătă un sens. Îți trec prin fața ochilor în câteva secunde toate prin câte ai trecut ca să ajungi să ridici un asemenea trofeu deasupra capului. Și simți efectiv că zbori. Nu seamănă cu nimic altceva. E ceva unic. Ceva nu frumos, extraordinar de frumos. Atingi cerul cu mâna… După finalele câștigate, câte o săptămână nu am putut să dorm: prea eram euforic. Faine momente au mai fost, uite că mă emoționez și acum. Și îmi aduc aminte cu tare mare drag de ele.
”După înfrângere, în noaptea aia, niciunul nu a dormit”
– Ai crezut în câștigarea celor două cupe?
– Prima dată am fost mai circumspect. Dar de prin faza sferturilor am început serios să mă gândesc la câștigarea finalei. La a doua cupă după ce am trecut de Drott Halmstad am început să mă văd învingător. Într-un fel, câștigarea primei Cupe IHF a fost mai dificilă: pentru că nu aveam un rezultat așa mare în palmares. La a doua cupă aveam deja experiența, am jucat mai așezat, mai curat. Dar parcursul a fost mult mai dificil, părerea mea. Finalele, în schimb, au fost de o încleștare fantastică și în 1985, și în 1988.
– Punctul de cumpănă la a doua cupă a fost pentru tine meciul pierdut la 10 goluri în deplasare la Drott Halmstad?
– În meciul acela ceva ciudat s-a întâmplat. Eram moleșiți și parcă pluteam: nu puteam alerga, nu aveam forță să aruncăm la poartă. Ne uitam unul la altul în timpul jocului și nu ne venea să credem. După înfrângere, în noaptea aia, niciunul nu a dormit. Am stat toți în holul hotelului și am povestit. A avut atunci Pană încă o clipă de sclipire: ne-a dus câteva zile în liniște, la Mogoșa. Ne-am întors în oraș, am făcut trei antrenamente și i-am eliminat.
”Scandările spectatorilor ne făceau să vibrăm, eram ca niște arcuri întinse la maximum”
– După prima finală tot drumul de la aeroportul din Satu Mare, unde ați aterizat, până în Baia Mare, a fost presărat cu escale.
– A fost fantastic. Poate și fiindcă au fost acele 40 de minute de așteptare a verdictului arbitrilor… Pe drumul înapoi spre casă toți eram fericiți. Cât am mai cântat! La Satu Mare am ajuns noaptea, eram așteptați cu șampanie. De acolo suporterii ne-au oprit în Seini, în Cicârlău, în Baia Mare. Suporterii au fost extraordinari. Toată lumea era euforică! Ultima escală a fost la Hotel Carpați. De acolo am pornit spre casă pe jos cu gențile în cârcă, cu Petran, Porumb și Marta, pentru că locuiam toți în aceeași zonă. Era deja foarte târziu, dar noi eram fericiți și cântam. Eram așa de mândri! Am ajuns acasă când se lumina de ziuă. Nu am dormit prea mult pentru că a sunat telefonul: ne aștepta prim-secretarul județului să ne felicite. Am sărit în costume și ne-am dus. Iar șampanie. Iar sărbătoare. Iar poze. Ce clipe frumoase!
– La a doua cupă?
– Nu credeam că e posibil, dar a fost și mai frumos! Forfota ce era în tribună. Cum fremătau suporterii. Cum se auzea ”Mi-na-ur!”… Scandările spectatorilor ne făceau să vibrăm, eram ca niște arcuri întinse la maximum. Gata să explodăm! Amintește-ți că erau suporteri peste tot. Absolut peste tot. Și în tavan. Ne și era frică să nu pice vreunul în timpul meciului. Atmosfera aia nu se compară cu nimic. Merg la meciuri și azi și există momente când parcă-parcă ar vrea să fie ceva, dar nu e nici pe departe ce a fost. Îți amintești cum venea lumea la meciurile Minaurului ca la spectacol? Adu-ți aminte că indiferent ce adversar întâlneam, independent de miza meciului, jucam cu sala arhiplină. Meci de meci. Tare frumos mai era.
”Un semn. Nu ne trebuia mai mult”
– Vuiau tribunele și asta vă mobiliza. Dar nu vă auzeați…
– Nimic nu auzeam și îți dai seama că noi trebuia să ne înțelegem în teren ce jucăm. Dar ajunsesem la faza în care numai ne uitam unii la alții, făceam un semn și știam toți ce urmează. Un semn. Nu ne trebuia mai mult. Eram niște mașinării. Aveam niște relații de joc atât de clare că de multe ori recuperam mingea și lansam contraatacul spre Marta dar nici nu mă uitam în teren. Știam exact unde va fi. Așa funcționam: ca niște mașinării bine unse. A fost nevoie de multă muncă pentru a ajunge să funcționăm așa. Dar la noi se întâmpla, și nu de puține ori, după antrenamente să mai rămânem să repetăm câte o fază. Tocmai la asta lucram: să ne cunoaștem la perfecție.
”Dacă Pană îmi spunea că jucătorul ăla nu trebuie să miște, atunci nu mișca”
– Tu ce fel de jucător ai fost?
– Braț bun, viteză de reacție, îndemânare. Eram foarte combinativ. Nu eram egoist. Întreabă-i numai pe Porumb și Marta câte pase decisive au primit de la mine. Recunosc: apărarea nu mi-a plăcut. Dar nu prea sunt jucători cărora să le placă apărarea… Dar m-am căznit să îmi fac datoria. Dacă Pană îmi spunea că jucătorul ăla nu trebuie să miște, atunci nu mișca. Uneori era greu. Ți-l amintești pe Matei de la Mîrșa? Spune-mi și mie cine altcineva îl ținea pe Matei! Că-ți trecea printre picioare. Mi-a zis Pană: ”Dacă ăsta dă vreun gol, te dau afară!” I-am spus și eu lui Matei: ”Tu de lângă mine nu te miști!” A încercat el una-alta, dar până la urmă s-a liniștit. Eu nu mă apăram fizic, eu mă apăram cu… capul: poate să fie adversarul oricum, dacă știi ce să-i faci, nu trebuie să te bați cu el fizic. Iar nu îți pot spune chiar tot. (râde)
– Erai jucător combinativ. Dar erai considerat și unul dintre frumoșii echipei.
– Tinerețea trece, tu, Ramona! Oi fi fost, nu zic nu. Dar eu nu m-am văzut frumos niciodată. Dar a fost bătaie mare pe mine, neică! La 23 de ani m-am însurat. Am părăsit clubul burlacilor.
”Nu cred că este săptămână să nu visez ori vreun fost coechipier, ori pe Pană, ori faze de joc”
– În 1991 ai renunțat la cariera de jucător.
– Grea a fost despărțirea. Ama vut necazul cu genunchiul, am tras de el vreo doi ani de zile. Și am simțit că nu se mai poate. Dacă era medicina atunci cum e azi, probabil mai jucam niște ani. Așa a trebuit să renunț. În aceeași vară, însă, am preluat echipa Șuiorul, așa că despărțirea de terenul de handbal s-a mai îndulcit un pic.
– Te mai visezi jucând handbal?
– Și aseară am visat. Nu cred că este săptămână să nu visez ori vreun fost coechipier, ori pe Pană, ori faze de joc. Deci da: încă mă visez jucând. E normal. Aproape 20 de ani am fost jucător, în total aproape cinci decenii i-am dedicat handbalului. E mult. E o viață de om. Mi-ar plăcea să mai joc un meci de handbal și azi, recunosc. Dar recunosc și că nu cu oricine. Cu foștii mei colegi, oricând aș mai juca.
Repere biografice
Data și locul nașterii: 20 august 1960, Ploiești
Debut în handbal: 1973, CSȘ Ploiești
Primul antrenor: Nicolae Danieleanu
A jucat pentru: CSȘ Ploiești (1973-1979), Petrolul Teleajăn (1978-1979), HC Minaur Baia Mare (1979-1991)
Component al loturilor naționale: juniori I (1977-1979), tineret (1979-1981), seniori (1982)
A antrenat: Șuiorul Baia Mare (1991-1999, Divizia B + Liga Națională), Selmont Baia Mare (2003-2006, Liga Națională), eXtrem Baia Mare (2006-2007, juniori), HC Zalău (2007-2011, Liga Națională), HCM Baia Mare (2011-2012, masculin, Divizia A), HCM Baia Mare (2012-2016, Liga Națională), CSȘ Baia Mare (2017-2021, junioare)
Antrenor la loturi naționale: tineret (2000-2001)
Spicuiri din palmaresul de jucător
2 Cupe IHF cu Minaur (1985 și 1988);
2 semifinale Cupa Cupelor (1980/1981, 1985/1986);
3 titluri de vicecampion național al României (1980, 1981, 1985);
7 medalii de bronz în campionatul României (1982, 1983, 1984, 1987, 1988, 1989, 1990);
3 Cupe ale României (1983, 1984, 1989);
Spicuiri din palmaresul de antrenor
1997: sfert finalist în Cupa Cupelor;
2000: campion european de tineret; locul 5 la Campionatul Mondial de tineret;
2006: campion național, juniori 1;
2007: vicecampion național, junioare 2;
2016: vicecampion național, senioare; sfert finalist în Liga Campionilor;
2018: bronz în campionatul național, junioare 1;
2019: campion național speranțe, junioare 1.
Ramona-Ioana Pop
Sursă foto: arhiva personală Ion P. Pop și Sorin Rădulescu
CITEȘTE ȘI ALTE AMINTIRI DE (MIN)AUR
Maricel Voinea: ”Mă mai visez câteodată la Jocurile Olimpice: uit că am 60 de ani”
Mircea Petran: ”Când auzeam vuietul tribunelor, clocotea sângele în noi să ieşim pe teren!”
Doru Porumb: ”Clipele acelea cu Minaur efectiv mă luminează și în ziua de azi”
Alexandru Stamate: ”Ușor nu a fost să fiu eroul de la Zaporoje!”
Ioan Marta: ”Mi-aș dori să fiu iar tânăr și să joc din nou pentru Minaur!”
