Cred că cel mai frumos lucru scris despre Nicolae Neșovici vreodată a fost acela că ar fi o variantă de neuitat a unei porți maramureșene. Asta deși e născut în județul Buzău. Niki sau Neșo, așa cum îi spun prietenii, se consideră un norocos și un privilegiat și veți înțelege de ce. S-a apucat de handbal însuflețit de meciurile naționalei de la Mondialul din 1970. Și, întâmplător sau nu, copilul din comuna C. A. Rosetti care nu știa juca handbal, dar își dădea seama că Penu și Gruia sunt niște zei, avea să fie coechipier cu ei mai târziu. A devenit el campion național cu Dinamo la 21 de ani, dar cu Minaur avea să scrie istorie. E bucuros că a avut privilegiul să facă parte din cea mai iubită generație a Minaurului și poartă cu el zi de zi dorul meciurilor tari jucate cu Minaur și al suporterilor care transformau sala sporturilor în vulcan.
S-a apucat de handbal în satul natal, impulsionat de naționala României
– Îți mai amintești când și unde ai pus prima dată mâna pe o minge de handbal?
– Era 1970 și era Campionatul Mondial în Franța, acolo unde România câștiga pentru a treia oară medaliile de aur. Cu 30 de goluri, la distanță de un gol față de rusul Vladimir Maksimov, Gruia era al doilea marcator al turneului final. În poartă, Penu. Vei deduce puțin mai târziu de ce îți pomenesc de ei. Eram copil de la țară, din județul Buzău, și mă uitam la televizor cum joacă ei handbal. Îți dai seama că mergeam la școală și, la orele de educație fizică, o rugam pe tovarășa profesoară (așa era atunci) să ne dea o minge să jucăm și noi handbal ca echipa națională. Așa că în curtea școlii din comuna C. A. Rosetti am jucat eu prima dată handbal. Nu prea știa tovarășa profesoară handbal, nu prea știam nici noi, mai mult ne chinuiam reciproc. Dar asta-i povestea: așa m-am apucat eu de handbal.
”Eu cred că m-am născut pentru asta!”
– Din handbalul jucat în curtea școlii de la țară care a fost următorul pas?
– Am mers la școală în București și pe atunci umblau antrenorii să selecteze copiii la sport. A venit Olimpiu Chiru de la Rapid București și, când m-a văzut, direct m-a întrebat: ”Nu vrei să vii să faci handbal?” Îți dai seama, când l-am auzit, nu mi-am mai încăput în piele de bucurie că voi învăța să joc handbal ca și jucătorii de la televizor. Asta se întâmpla în 1972. La selecție am fost pus pe rând să joc pe toate posturile. Chiru mi-a spus: ”Tu trebuie să stai în poartă!”. Avea ochiul format nea Chiru… M-a văzut că sunt curajos și cred că de asta m-a trimis în poartă. Și adevărul este că mi-a plăcut din prima clipă în poartă, nu mi-a fost nicio clipă frică de minge – cred că acesta a fost un prim avantaj al meu. Eram junior când am încasat prima minge în plină figură: antrenam contraatacul și a venit un coechipier și mi-a dat cu mingea direct în față. Îmi aduc aminte și azi că m-am speriat un pic când am căzut secerat, m-am și supărat pe el. Dar cu colegul de echipă m-am împăcat imediat și cu mingile în cap m-am obișnuit. Mai greu a fost la primele… Eu cred că m-am născut pentru asta! Eu așa consider: că te naști cu talent. Poți să te antrenezi de dimineața până seara: dacă nu ai înclinație spre sport, dacă nu îți place sportul cu adevărat, nu poți să devii cu adevărat bun.
La 18 ani, coechipier cu campioni mondiali: ”Mi se păreau zei, nu handbaliști!”
– Cum ai făcut pasul spre Liga Națională? Divizia A, cum se numea atunci…
– Până la 18 ani am fost junior la Rapid București, dar mai jucam și la echipa de seniori, în Divizia B. În 1975 am făcut un meci de pregătire cu Dinamo București și m-a remarcat Vlase Oprea, care era atunci antrenor la Dinamo. I-am făcut o impresie suficient de puternică încât să îl trimită după mine la Rapid pe marele portar Mihai Redl, care era la acea oră antrenor la juniorii lui Dinamo. Îți închipui cam cum m-am simțit când am aflat că a venit după mine Redl, dublu campion mondial, cel care a fost declarat cel mai bun portar din lume în 1959 și 1961! O perioadă după ce am ajuns la Dinamo am făcut antrenamente și la juniori, și cu echipa de seniori. Iar am avut șansă: eu, un copil de 18 ani, am ajuns să mă antrenez cu Cornel Penu – dublu campion mondial și el, dublu medaliat olimpic, considerat cel mai bun portar al României! Dar în echipă mai erau Ghiță Licu, Mircea Grabovski, Gheorghe Tase, Adrian Cosma… Jucători mari, campioni mondiali, vicecampioni olimpici. Când am intrat prima dată în vestiar la echipa mare nu am știut de emoție în ce colț să mă așez! M-am speriat când m-am trezit printre jucători pe care până atunci îi văzusem numai la televizor și care mi se păreau zei, nu handbaliști! S-a uitat la mine Ghiță Licu și l-a întrebat pe Oprea Vlase: ”Ce faci cu băiatul ăsta?”. ”Cum ce fac?! E portar la noi, cu Cornel”, i-a răspuns Oprea Vlase. ”Ce portar e ăsta, nea Vlase?! Că mie mi-e frică să dau la poartă cu el în poartă, că îl omor dacă dau cu mingea în el!” Eram tare subțirel atunci. Nu am zis nimic, am tăcut chitic. Ce să zic eu?! Că mă uitam la ei ca la Isus!
”Am fost coleg de echipă cu Gruia”
– Cum arăta viața ta de puști de 18 ani ajuns la Dinamo, printre campioni mondiali?
– Îmi trăiam visul! Locuiam în club, aveam masa asigurată și ne antrenam de două ori pe zi. Era un regim de sportiv profesionist. După aceea au venit pe rând Bedivan, Durău, Flangea, Covaciu. Nea Vlase era foarte dur la antrenamente, dar mereu ne spunea: ”Performanță fără muncă nu se poate!” Și avea dreptate. Munca a dat roade mai târziu… În 1976/1977 am fost împrumutat la Piatra Neamț. Echipa tocmai promovase în Divizia A. Norocul iar mi-a surâs: în anul acela am fost coleg de echipă cu Gruia, considerat ”mâna de aur” a handbalului românesc, dublu campion mondial, medaliat cu bronz la Jocurile Olimpice. Eu îl știam de la televizor, de când devenise golgeterul Jocurilor Olimpice din 1972 și acum jucam cu el. Nu doar că era un jucător extraordinar, cu un talent inimaginabil pentru handbal, dar era și un om deosebit. Mereu m-am considerat un mare privilegiat pentru că am ajuns să joc și să-i cunosc pe cei care au format generația de aur a handbalului masculin din România! Mare noroc am avut să mă antrenez și să învăț de la cei mai buni portari pe care i-a avut handbalul românesc. Gândește-te că l-am avut antrenor pe Mihai Redl, iar apoi am fost coleg de echipă cu Cornel Penu. Dar să revenim la Piatra Neamț… Când m-a văzut cum apăr, Gruia m-a întrebat dacă nu vreau să vorbească să merg la Steaua, echipa cu care devenise campion european și câștigase opt titluri de campion al României. Văzuse în mine ceva. I-am spus că sunt doar împrumutat de Dinamo, echipă la care am și revenit în vara lui 1977. Eram al doilea portar, începeam să prind și eu să mai joc, era ceva pentru mine. Mai ales că în acel an Dinamo a câștigat titlul de campioană a României! Era primul și singurul meu titlu de campion național din postura de jucător…
– Ce ai învățat de la toate aceste nume mari ale handbalului românesc cu care tu ai avut șansa să lucrezi când erai foarte tânăr?
– Oprea Vlase, mare antrenor, m-a învățat să stau în spatele porții și să urmăresc toate mișcările pe care le făcea Penu. Acolo am stat. Îi spunea Licu lui Penu: ”Mai arată-i și tu la băiatul ăsta câte ceva!” Penu, în schimb, mereu spunea că nu are ce să îmi arate pentru că meseria se fură, nu se învață. Așa că am furat-o! Am muncit mult de tot ca să ajung la valoarea pe care am avut-o.
”Ce antrenamente făceam la Izvoare, vai de capul meu!”

– La Minaur cum ai ajuns?
– Eram jucător la echipa din Bacău. Prima dată a venit după mine Gheorghe Răzor. M-a chemat să vin în Baia Mare, dar am refuzat. Aveam echipă bună în Bacău, îmi erau asigurate toate condițiile. Apoi a venit după mine Ioan Negovan. Venise în Bacău cu soția, Luci. Atât au insistat amândoi doar să vin până în Baia Mare și să vorbesc cu Lascăr Pană că până la urmă am cedat. M-au suit în mașină, mi-am luat o geantă cu haine și dus am fost. Era vara anului 1980. Nea Pană era plecat la Jocurile Olimpice, așa că am stat de vorbă cu Viorel Maier. Mi-a acceptat toate cerințele pentru că dorea să rămân la Minaur. Așa că am rămas.
– Îți amintești primul antrenament cu Minaur?
– Păi după ce s-a întors nea Pană de la Jocurile Olimpice ne-a dus direct în cantonament la Izvoare. Bine-am început! Ce antrenamente făceam la Izvoare, vai de capul meu! După primele zile deja mă gândeam să plec înapoi în Bacău! Apoi m-am ambiționat să rezist. Eram tânăr și eram obișnuit cu antrenamentele mai tari pentru că și la echipa națională făceam antrenamente serioase, și la Bacău erau cantonamente ca lumea. Pe vremea aceea se făceau antrenamente, nu glumă. Acum parcă e mai mult… gargară decât antrenament! Și vorba aceea, ”după muncă și răsplată”, e perfect adevărată.
”Știu, e grea pregătirea fizică. Nici mie nu îmi plăcea”
– Dacă ai debutat la Minaur în cantonament la Izvoare parcă mi-e și teamă să te întreb de primele impresii legate de Lascăr Pană…
– Păi pe nea Pană îl cunoșteam deja de la echipa națională. Eu m-am înțeles de altfel bine cu nea Pană, nu au existat probleme deosebite între noi. Era simplu cu el: dacă îți vedeai de treabă, dacă munceai mult și jucai bine, era totul bine. Sigur că era un antrenor dur, dar dacă vrei să faci performanță nu poți să o obții fără muncă multă și fără seriozitate. Nu e cum altfel.
– Când te-ai apucat de antrenorat ce din stilul lui Lascăr Pană ai împrumutat?
– În primul și în primul rând accentul pe pregătirea fizică. Fără pregătire fizică nimic nu poți face! Mergeam în cantonamente și făceam antrenamente de foc, dar când ne întorceam în sala din Baia Mare și începeau meciurile oficiale, efectiv defilam. Ne țineau picioarele, nimeni nu ne stătea în față! Acum tendința este să nu se mai pună baza pe pregătirea fizică. Când le ceri jucătorilor de azi să facă antrenamente de pregătire fizică, îți dau replica: ”Nu mai e handbalul cum a fost înainte!” Și eu mă întreb și îi întreb: ”Da ce s-a schimbat: mingea tot aia e, poarta tot atâta e, dimensiunile terenului aceleași sunt…” Știu, e grea pregătirea fizică. Nici mie nu îmi plăcea, dar o făceam. Nu aveam de ales: dacă vrei performanță, strângi din dinți și tragi de tine. Dacă vrei. Aveam pe zi două antrenamente de câte două ore fiecare, plus individualizare. Fără antrenamente nu se poate. E lege nescrisă: cum te antrenezi, așa joci!

”Tare greu mai e să stai pe bancă!”
– Ai câștigat de două ori Cupa IHF cu Minaur. Ți-e mai dragă una decât alta?
– Ambele cupe mi-s dragi, pentru ambele am muncit, fiecare a avut povestea ei. În finala cu Zaporoje din 1985, eu am apărat în meciul tur din Baia Mare, Mircea (n.r. Petran) a apărat în retur. În finala cu Kaunas a fost invers, eu am apărat în meciul decisiv. De altfel cu Mircea ne-am completat extraordinar întotdeauna. A fost un coleg de echipă foarte bun! Minaur a avut foarte mult de câștigat din asta. Pentru că dacă nu apăram eu, apăra Mircea. Dacă nu era Mircea în formă, eram eu. O dată nu s-a întâmplat ca Minaur să nu aibă poartă! Ba s-a întâmplat o dată: la Halmstad, când am pierdut la 10 goluri. Dar meciul ăla pentru mine rămâne până azi un mare mister: cu ce echipă aveam atunci nu putea să ne bată la 10 goluri nicio națională, d-apoi Halmstad! S-a demonstrat în retur… Revenind. Finala de la Zaporoje pentru mine a fost tare grea pentru că în repriza a doua am fost pe bancă. Mircea a apărat foarte bine la Zaporoje. Inclusiv trei aruncări de la 7m. Dacă nu avea el intervențiile astea nu mai câștigam noi cupa… Tare greu mai e să stai pe bancă! În finala cu Kaunas am fost în poartă și acolo e mai ușor. Pentru că acolo uiți de emoții, te concentrezi la ce ai de făcut. Dar și finala din 1988 a fost grea. Rușii aveau atunci una dintre cele mai bune naționale din lume, iar la Kaunas jucau trei dintre jucătorii din națională. Era un adversar foarte puternic. La propriu! Dar Minaur devenise deja o echipă cu multă experiență în cupele europene, ceea ce a contat foarte mult. Și deși în 1988 aveam în lot mai mulți jucători tineri, aceștia au reușit foarte bine să se integreze. Să ne amintim doar de Liviu Pavel și de cât de valoroase au fost golurile lui.

”Din cinci în cinci minute ba eram în rai, ba coboram în iad”
– Cele 40 de minute de așteptare în care s-a deliberat dacă ultimul gol dat de Stamate la Zaporoje este valabil sau nu și, implicit, s-a decis destinatara cupei, cum le-ai trăit?
– Așa niște emoții am avut încât mi s-a părut nu că au fost 40 de minute, ci 40 de zile! Veneau zvonurile dinspre oficiali: o dată ni se spunea că am câștigat și ne bucuram; apoi că nu am câștigat și ne apuca disperarea. Și tot așa. Din cinci în cinci minute ba eram în rai, ba coboram în iad. Când în sfârșit a venit decizia finală, eram deja vraiște de atâtea emoții contradictorii. Nu pot descrie ce bucurie am trăit! Ar fi fost păcat să nu câștigăm pentru că golul a fost dat în timpul regulamentar.

”Nu am fost lăsați să câștigăm campionatul!”
– De două ori ați câștigat Cupa IHF, niciodată titlul național. Mai ușor pentru Minaur în Europa decât acasă?
– Eu cred că echipa pe care a avut-o Minaur în 1985 a fost cea mai bună pe care a avut-o vreodată. Nu cred că va mai avea așa o echipă. Am fost clar nedreptățiți și nu am fost lăsați să câștigăm campionatul! Asta nu a fost corect și e păcat de generația aceea că nu a fost campioana României. Dar am câștigat cele două cupe continentale și am demonstrat astfel ce valoare avem. Să îți povestesc ceva: în 1985, câștigasem Cupa IHF și am fost invitați la un turneu în Germania. Am jucat, printre altele, cu Gummersbach – echipă antrenată atunci de Ivănescu și campioana en-titre a Germaniei. I-am bătut la ei în sală cu șapte goluri. A doua zi au scris în ziarele locale că echipa națională a României i-a bătut…

– Te-ai simțit pe undeva răzbunat atunci când ai devenit până la urmă campion cu Minaur nu o dată, ci de două ori, dar din postura de antrenor?
– Nu. Deloc. Desigur că m-am bucurat, firește că a fost o mare satisfacție, dar eu îmi doream și meritam, alături de coechipierii mei, să devin campion cu Minaur atunci când jucam pentru această echipă. Dar dacă tot ai pomenit de titlurile de campioni din 1998 și 1999, vreau să spun că și atunci la Minaur erau niște jucători valoroși, foarte conștiincioși. Se antrenau mult, făceau cantonamentele fără să se plângă. Toți erau români și mulți erau băimăreni.

”Când ieșeam pe teren, sala exploda, devenea un vulcan”
– Apropo de băimăreni: generația ta (și nu numai) a avut o relație privilegiată cu suporterii. Cu băimărenii.
– Generația din care și eu am făcut parte a fost una de excepție. A fost, cred, cea mai iubită generație de la Minaur. Pe stradă, în magazine, în parc, oriunde – era imposibil să nu te oprească cineva să te întrebe nu numai de Minaur, dar să te întrebe pur și simplu ce faci. Oamenii erau foarte prietenoși cu noi, ne simțeau aproape, ne simțeau de-ai lor. Și asta contează enorm pentru un sportiv: să simtă dragostea suporterilor. Iar noi am simțit asta la fiecare pas. La meciuri auzeam vuietul sălii încă de la vestiar. Când ieșeam pe teren, sala exploda, devenea un vulcan. Efectiv ți se făcea pielea de găină și dacă erai jucător cu experiență. Îți dai seama ce impact avea atmosfera asta asupra jucătorilor începători! Li se cam înmuiau genunchii… Trebuia să ai caracter puternic să gestionezi emoțiile și să reziști. După ce începea meciul, nu mai auzeai cu adevărat tribunele: auzeai doar vacarmul și simțeai tensiunea. Meciuri tare frumoase au fost. Vremuri bune. Nu ai cum să le uiți vreodată. Nici dacă le-ai trăit din teren, nici dacă le-ai trăit din tribună. Suporterii băimăreni știu handbal. De asta au pretenții. De asta cerințele de la jucătorii Minaurului au fost mereu foarte mari din partea publicului. Pentru că spectatorii din Baia Mare știu handbal fiindcă au crescut o dată cu Minaur. Așa că știu handbal și nu îi poți păcăli. Nu le poți spune că te-au furat arbitrii, că astrele nu s-au aliniat. Băimărenii își dau seama imediat ce valoare are un jucător, ce potențial are o echipă. Simt dacă muncești la antrenamente, dacă îți dai sufletul pe teren, cum se spune, pentru a obține o victorie. Oamenii din tribună știu handbal. Asta nu trebuie să uite jucătorii de handbal din Baia Mare.


”Mai nou suntem mai cunoscuți în străinătate decât în Baia Mare…”
– Privind în urmă ce crezi: care a fost secretul vostru, al generațiilor care ați câștigat două cupe europene?
– E simplu: valoarea. Eram jucători cu valoare. Eram toți născuți pentru handbal și iubeam enorm acest sport. Puneam mult suflet în fiecare antrenament, în fiecare meci. Intram pe teren numai și numai cu gândul la victorie. Să fim cei mai buni, să jucăm frumos. Nu ne gândeam niciodată la înfrângere și nici nu suportam să ieșim de pe teren învinși. După câte un eșec se vedea pe noi cât sufeream. O vreme nu mai eram buni de nimic. Apoi o luam de la capăt. Din păcate suntem cam uitați la ora actuală. Noi mai nou suntem mai cunoscuți în străinătate decât în Baia Mare… Eu așa simt.
”Mi-e dor să joc un meci puternic de cupă europeană”
– De ce ți-e cel mai dor de atunci?
– Mi-e dor să joc un meci puternic de cupă europeană. Mi-e dor să ne întâlnim din nou toți colegii de echipă. Au fost 35 de ani de când am câștigat prima cupă, am fi avut motiv să ne întâlnim. Dar așa au fost anul ăsta condițiile cu coronavirusul ăsta… Mi-ar plăcea să ne mai întâlnim, să povestim, poate chiar să mai jucăm puțin.

– Ai regretat vreodată drumul ales? Te vezi făcând altceva decât sport?
– Nu am regretat niciodată! Altceva nu știu dacă mi-ar fi plăcut. În alt domeniu nu știu dacă ajungeam la performanță. Ți-am mai zis: eu cred că am fost născut pentru sport! De când mă știu mi-a plăcut sportul și de asta am și muncit atât de mult: pentru că m-am bucurat de fiecare clipă petrecută pe teren. Și asta s-a văzut: nu întâmplător am obținut rezultatele pe care le-am obținut.
”Am apărat, ne-am calificat în finală și am câștigat a doua oară Cupa IHF!”
– Dacă îți spun Minaur care este primul lucru care îți vine în minte?
– Meciul retur cu Barcelona din semifinalele Cupei IHF, ediția 1987/1988. În final de meci au scăpat pe contraatac și am apărat. Dacă dădeau gol, ratam calificarea în finală. Au fost câteva fracțiuni de secundă în care atâtea mi-au trecut prin cap de nici nu îți pot spune. Am crezut că vom pierde în câteva secunde tot ce construisem în atâtea meciuri și antrenamente. Am simțit că se dărâmă tot. Știam că nu pot să las să se întâmple așa ceva, prea ne doream să mergem în finală și să câștigăm încă o dată cupa. Așa că am apărat, ne-am calificat în finală și am câștigat a doua oară Cupa IHF! Momentele alea când îi vedeam venind pe contraatac nu am să le uit cât trăiesc. Așa cum nici bucuria de nedescris pe care am simțit-o când am apărat mingea aia nu am s-o uit niciodată! O port cu mine mereu. Îmi amintesc ce liniște s-a făcut în sală când s-a pornit contraatacul. Presa vremii scria că aproape 4.000 de oameni erau în sală. Și, totuși, s-a făcut liniște. Nici nu respira nimeni!
Despre Nicolae Neșovici, după ce Minaur elimina Barcelona din semifinala Cupei IHF în 1988, scriitorul Ioan Groșan scria: ”Scoțând minge după minge, cu mâinile, cu picioarele, cu fața (!), Neșovici le-a prezentat, în repriza a II-a, lui Papitu, Juan de la Puente et company o variantă de poartă maramureșeană pe care aceștia n-o vor uita ușor. O poartă unde, minute în șir, n-a intrat nimic și unde frumusețea motivelor de suflet ale spațiului maramureșean n-a mai apărut în ornamentele de pe stâlpi, ci-n paradele măiestre ale apărătorului ei”.

Data și locul nașterii: 9 februarie 1957, comuna C. A. Rosetti (județul Buzău);
Debut în handbal: 1972 – Rapid București;
A jucat pentru: Rapid București (1972-1975), Dinamo București (1975/1976, 1977/1978), Piatra Neamț (1976/1977), Bacău (1978/1979, 1979/1980), Minaur Baia Mare (1980-1990), Club Balonmano Torrevieja – Spania (1990/1991, 1991/1992); Minerul Cavnic (1992-1996);
Loturi naționale: 2 convocări la naționala de seniori (1978 și 1979), pentru care a evoluat în 25 de meciuri;
A antrenat: Minaur Baia Mare (1996-1999) și ERA Baia Mare (1999-2001);
În prezent: antrenor cu portarii la Academia de Handbal Minaur Baia Mare (din 2017);
Spicuiri de palmares ca jucător
2 Cupe IHF cu Minaur (1985 și 1988);
2 semifinale Cupa Cupelor (1980/1981, 1985/1986);
1 titlu de campion național (1977/1978 cu Dinamo București);
3 titluri de vicecampion al României (1980, 1981, 1985 cu Minaur Baia Mare);
7 medalii de bronz în campionatul României (1982, 1983, 1984, 1987, 1988, 1989, 1990 cu Minaur Baia Mare);
3 Cupe ale României (1983, 1984, 1989);
Spicuiri de palmares ca antrenor
2 titluri de campion național (1997/1998 și 1998/1999 cu Minaur Baia Mare);
1 Cupa României (1999 cu Minaur Baia Mare);
1 promovare din Divizia A în Liga Națională (1999/2000 cu ERA Baia Mare).

Ramona-Ioana Pop
Sursă foto: arhiva personală Ion P. Pop și Nicolae Neșovici
CITEȘTE ȘI:
Clara Pană: „Mereu aşa a considerat: că Minaur este copilul lui”
Maricel Voinea: ”Mă mai visez câteodată la Jocurile Olimpice: uit că am 60 de ani”
Mircea Petran: ”Când auzeam vuietul tribunelor, clocotea sângele în noi să ieşim pe teren!”
Excelent inteviul.