AMINTIRI DE (MIN)AUR | Maricel Voinea: ”Mă mai visez câteodată la Jocurile Olimpice: uit că am 60 de ani”

Dincolo de statistici și clasamente de tot soiul, Maricel Voinea rămâne – deși plecat de peste trei decenii din Baia Mare – probabil cel mai iubit sportiv al Maramureșului. Din toate timpurile. Asta pentru că deși a fost aproape un zeu pentru Minaurul anilor ’80, a știut mereu să își păstreze modestia. Deși presa celebra golgeterii meciurilor, și-a menținut intact altruismul și a jucat pentru echipă. Deși a inventat în joacă un efect care îi poartă numele și care creează și azi spectacol, trăiește cu simplitate realitatea de a fi revoluționat lumea handbalului mondial. Și se bucură că încă lumea nu l-a uitat și mai reacționează la numele Maricel Voinea…

”Cum m-am apucat de handbal? Ca orice copil: în curtea şcolii!”

Cu USAM Nîmes, optimi de Cupa Cupelor (1985)

– V-ați născut în Galați, dar ați copilărit în Bacău – oraș în care ați și făcut primii pași în handbal. De ce handbal?
– Îmi plăcea sportul. Jucam fotbal, volei, baschet și handbal. În final am optat pentru handbal poate și influenţat de fratele meu, Nicolae. Cum m-am apucat de handbal? Ca orice copil: în curtea şcolii! Apoi am ajuns la şcoala sportivă şi am primit o minge. Era mingea mea şi practic mă jucam cu ea toată ziua. Cum aveam un pic de timp, cum mă jucam cu mingea de handbal: cu prietenii, cu colegii, cu vecinii, nu conta. Aşa am început eu handbalul! Stau uneori şi acum și mă gândesc cum atunci, doar un copil fiind, nu mi-a trecut nicio clipă prin cap că voi ajunge să joc în prima ligă a României, în echipa naţională… Nu de asta am ales handbalul! L-am ales pentru că era o joacă interesantă care îmi plăcea. Jucându-mă, antrenându-mă şi fiind conştiincios, joaca asta s-a dezvoltat. Joaca mea de-a handbalul a început undeva în anii ’70, aveam vreo 10 ani. Eram toată ziua cu mingea în mână şi jucam în fiecare zi handbal. Deja la 14 ani eram la lotul naţional de juniori, iar la 16 ani jucam la Ştiinţa Bacău cu dublă legitimare, atât în Divizia A, cât şi la juniori. Poate am avut noroc, poate şi talent, dar a fost cu siguranță multă muncă.

”Ce îmi închipuiam eu la acea oră era că voi fi profesor de sport în Bacău”

Cu U Cluj (1988)

– Nu v-ați apucat de handbal cu gândul la glorie. Dar vă amintiți când ați început să vă dați seama că aveți destul talent cât să faceți din joaca asta a dumneavoastră cu mingea o carieră?
– Sigur în primii mei ani de handbal nu m-am gândit că voi face din handbal o carieră. Poate după ce am avut primele turnee finale de juniori şi au început să vină echipele după mine… Eram la lotul naţional de juniori deja şi ştiam că nu vreau să ajung la vreo echipă din Bucureşti (oraşul nu îmi plăcea, era prea mare). De fapt îmi doream să rămân în Bacău, să termin liceul şi ce îmi închipuiam eu la acea oră – eram prin clasa a IX-a – era că voi fi profesor de sport în Bacău. Cam astea erau planurile mele. Pur și simplu îmi plăcea să mă joc cu mingea, să încerc tot felul de aruncări. Copiam de la unul, de la altul. Îmi amintesc că idolul meu era Constantin Tudose. Era extremă stânga la echipa naţională. Şi când în sfârşit ne-au cumpărat şi nouă părinţii televizor îl studiam la meciuri cum aruncă şi încercam să-l imit la antrenamente. Foarte mult timp m-am antrenat singur: mergeam într-un colţ, aruncam la poartă; schimbam locul, încercam alte aruncări. Care mai de care mai imposibile. Era pentru mine o plăcere. Cred că undeva pe la 17 ani am început să sper că voi reuşi în handbal. Până atunci, așa cum v-am spus, totul a fost doar o joacă.

Primul gol cu ”efectul M.V.”: ”Am rămas şi eu surprins, dar portarul era și mai surprins…”

Cu Știința Bacău (1989)

– Vă antrenați mult singur și încercați aruncări imposibile. Oare așa s-a născut celebrul ”efect Maricel Voinea” sau ”efectul M.V.”?
– Așa s-a născut: încercând singur să arunc la poartă de pe extremă, din unghi mort. Încercam ba să mă las pe o parte, ba să-i dau mingii un efect, te miri ce încercam: şi posibilul, şi imposibilul. Aşa – când eram singur pe teren – încercam multe, dar la meci îmi era frică să dau efecte din astea la minge. Asta până la dubla de pregătire cu Elveţia din 1979, de la Braşov. Echipa naţională a României se baza atunci pe interi, eu jucam extremă stânga. Interii dădea goluri multe, noi, ceilalţi, trebuia să jucăm pentru ei. De primit primeam mingea numai când nu aveam ce face cu ea! În unghiuri moarte… Eu tot antrenând singur chestia asta, am riscat: am învârtit mingea, a prins parchetul, a schimbat direcţia, a intrat în poartă. Am rămas şi eu surprins, dar portarul era și mai surprins: se uita la mine şi nu-i venea să creadă cum a intrat mingea în poartă. Când am văzut asta, am început să antrenez şi mai bine acest efect şi să îndrăznesc şi în meciuri să apelez mai des la această tehnică de aruncare la poartă. Altă şansă nu aveam la naţională! La echipa din Baia Mare aveam noroc pentru că jucam cu Palko care, consider eu, era un inter complet: dădea şi el multe goluri, dar îmi dădea şi mie mingea şi dădeam şi eu multe. Primind aceste mingi de la Palko, aşa m-am dezvoltat. La echipa naţională erau alţii care dădeau la poartă… Aşa că dintr-o joacă s-a născut acest efect pe care acum îl folosesc foarte mulţi handbalişti şi dau goluri care mai de care mai frumoase. Trebuie să mărturisesc că mă simt mândru când văd ce efecte reuşesc şi cum se duce mingea. Cred că pot să fiu mândru că am revoluţionat puţin handbalul mondial cu acest procedeu de aruncare la poartă!

”Mi-am zis că nu voi veni niciodată în Baia Mare!”

Meci împotriva echipei Dinamo (1987)

– Reluăm un pic firul cronologic al poveștii. Erați licean în Bacău, legitimat și la seniori, și la juniori. Și nu doreați să plecați din Bacău. Și, totuși, în 1977 ați plecat. Ați venit în Baia Mare…
– Între Baia Mare, Bacău, Timişoara şi Braşov se dădea atunci bătălia pentru locul 3. Erau turnee de sală. M-au luat şi pe mine la echipa mare, la un turneu în Piteşti. Bacău avea meci mai întâi cu Steaua, apoi cu Dinamo şi al treilea cu Baia Mare. La meciul cu Steaua m-a băgat de la început în teren, inter stânga. Eram copil încă, dar ţin minte că am dat vreo nouă goluri. Bine, am pierdut meciul, dar pentru mine să dau atâtea goluri cu Steaua era ceva. În al doilea meci, acela cu Dinamo, lucrurile au decurs cam la fel. Curios: în meciul cu Baia Mare nu am jucat nicio secundă! Dar la turneul acela m-a remarcat domnul Pană. Fratele meu, Nicolae, juca la Bacău cu Boroş, erau prieteni buni. Nicolae terminase facultatea şi se întrebau ce să facă: să rămână în Bacău sau să plece. A sunat în Baia Mare şi a vorbit cu domnul Pană. Acesta i-a spus: „Veniţi, dar numai dacă îl aduci şi pe fratele tău mic!” Eu eram fratele mic. (zâmbește…) Eram un copil, părinţii noştri erau muncitori şi noi eram şase copii. Ne lipseau multe… Şi a venit fratele meu şi mi-a zis: „Uite, ne-a chemat domnul Pană în Baia Mare. Faci şcoală, primeşti apartament, primeşti salariu”. La Ştiinţa Bacău jucam de un an, mai mult sau mai puţin, dar nu primeam nimic. Tocmai terminasem clasa a X-a şi uite aşa am ajuns în Baia Mare. Deşi, să vă spun drept, nici în Baia Mare nu tare voiam să ajung. Să vă spun povestea: avusesem meci în Baia Mare, se juca afară, pe terenul de bitum. Erau jocuri destul de dure între Baia Mare şi Bacău atunci. Iar înainte de meciul ăsta de la Baia Mare, pe jucătorii mai experimentaţi de la Bacău îi apucaseră tot felul de dureri, aşa că a trebuit să joc tot meciul. La o fază Negovan, Dumnezeu să îl odihnească, a ieşit din poartă şi ne-am ciocnit: m-a accidentat rău. Mi-am zis atunci că nu voi veni niciodată în Baia Mare! (râde) După câteva luni, însă, eram în Baia Mare. Și cred că asta a fost şansa mea…

Cu Dinamo (1983)

”Aşa a început aventura Baia Mare!”

– Primele zile în Baia Mare cum au fost? Vi le mai amintiți?
– Păi în Baia Mare mă adusese domnul Pană pentru echipa a doua, care juca în Divizia B. Nu m-a deranjat. De antrenat m-am antrenat de la bun început cu echipa mare. Era echipă bună: Panţâru, Avramescu, Răzor, Negovan, Odae, Mironiuc. Veniseră fratele meu şi Boroş. Jucători foarte valoroși. (lasă un moment de tăcere, de parcă își amintește de fiecare în parte ce minuni descria pe terenul de handbal) Eu eram încă doar un copil. Nu am apucat să joc niciun meci oficial la echipa a doua pentru că am jucat la un moment dat un meci de pregătire între noi, eu la echipa a doua. Am dat vreo 10-12 goluri, nici nu mai ştiu câte am dat. De atunci nu am mai văzut echipa a doua! (râde din nou) Nici la antrenament, nici la joc. Bine, în primul an am jucat mai puţin, Răzor era titular. În anul următor, însă, Răzor s-a retras şi am început eu să joc pe extremă stângă. Aşa a început aventura Baia Mare!

”Noi trebuia să funcţionăm la cheie”

Revenirea de la Zaporoje (1985)

– Erați încă un puști și erați antrenat de Lascăr Pană, o personalitate extrem de puternică. Intimida și jucătorii cu experiență…
– Puţin m-a speriat la început, dar eu nu am avut probleme cu domnul Pană. Clar a fost un antrenor foarte exigent, foarte drastic: mereu i-a plăcut să fim punctuali, să ne antrenăm, să nu bem, să nu fumăm, să nu pierdem nopţile. Dar eu eram încă un copil şi nu aveam nicio problemă cu regulile astea. I-a plăcut foarte mult disciplina, dar uneori poate asta ne-a şi dăunat. Ţin minte un meci de cupă cu Rostock pe care l-am pierdut în deplasare, pe final. Am venit acasă şi ne-a băgat direct în cantonament o săptămână, cu câte două antrenamente pe zi. Eram deja atât de obosiţi încât după antrenamente tremuram. A venit Rostock şi ne-a bătut şi acasă, aşa, liniştit. (tace, de parcă simte într-o secundă din nou tot efortul depus în cei 12 ani petrecuți la Minaur) Am avut un antrenor foarte bun, dar ne antrena de eram sătui de antrenament după 45 de minute. Şi noi făceam antrenament de două ore… Pe când considera domnul Pană că era gata încălzirea, noi eram deja gata. Îi plăcea să ne antreneze, dar de multe ori eram parcă prea antrenaţi! De multe ori aveam senzaţia că noi, jucătorii, eram consideraţi nişte roboţi: nu conta că aveam o zi mai proastă, că eram obosiţi, trebuia să funcţionăm la cheie.

”Păcat că nu am câştigat şi campionatul României!”

– E clar că Minaur a însemnat și bucurii, și tristețe. În 12 ani a fost timp pentru de toate. Dar care au fost mai multe? Mai importante?
– Bucurii am avut multe. Bucurie a însemnat câştigarea celor două cupe europene. Bucurie a fost să batem Steaua în Bucureşti şi să câştigăm prima Cupă a României. La polul opus, cea mai mare tristeţe este că nu am avut şansa să câştigăm niciun campionat, deoarece pe atunci numai Steaua trebuia să câştige campionatul… 12 ani de zile cât am jucat eu la Minaur, Dinamo a câştigat de două ori campionatul, în rest numai Steaua. De două ori am fost foarte aproape să câştigăm noi, dar nu am fost lăsați. M-am gândit de multe ori mai apoi: noi eram ca nişte marionete, purtate de colo-colo. Ne pregăteam, munceam, ajungeam la meciurile decisive şi veneau doi arbitri şi – în jumătate de oră – anulau munca noastră de luni de zile: antrenamente, cantonamente, jocuri. Sunt multe lucruri din astea care ar fi de povestit, dar ne-ar trebui tare mult timp! Mai bine ne concentrăm pe satisfacţiile pe care le-am trăit cu Minaur, pentru că au fost mai multe. Dar păcat că nu am câştigat şi campionatul României!

Cu Steaua (1984)

Bucurii de nedescris și niște paradoxuri…

– Cele două cupe IHF au fost bucurii de neuitat chiar și pentru spectatori. Bănuiesc că pentru dumneavoastră cu atât mai mult…
– Clar. Prima Cupă EHF, se ştie povestea, a dat Stamate gol în ultimele patru secunde. Îmi amintesc secundele alea din final, Stamate îmi tot cerea mingea, iar eu i-am spus că nu i-o dau. Până la urmă i-am dat-o, a sărit, a fost gol. Au fost momente de o bucurie de nedescris! Dar, dincolo de această bucurie, vedeți dumneavoastră, lucrurile sunt cumva paradoxale: în dubla cu Zaporoje eu am dat 20 de goluri, dar Stamate, dând golul victoriei, a fost eroul. Uneori o chestie din asta te face să cazi pe gânduri… La meciul de la Zaporoje toţi am fost eroi, el în schimb a avut şansa să dea ultimul gol. La a doua Cupă IHF am avut şi noroc. Am jucat meciul acela în Suedia, cu Drott Halmstad, unde am mâncat bătaie la 10 goluri. Am venit acasă şi nici cel mai înfocat optimist nu mai credea că vom bate la 10 goluri şi vom merge mai departe. Dar aşa s-a întâmplat. A fost ceva ce nu vezi în fiecare zi în handbal! A fost efectiv o minune. Ne-am calificat şi a urmat Barcelona. A fost greu. Am pierdut la un gol acolo. În Baia Mare, tot meciul am fost ţinut om la om. M-a incomodat asta şi nu am putut da prea multe goluri, dar am dat pase de gol. Covaciu a avut atunci cele mai bune meciuri ale lui în dubla cu Barcelona. Cine i-a dat pasele nu s-a mai prea văzut, cine s-a luptat şi cine a luat pumnii… Am fost câteva zile supărat, dar ce a contat a fost că ne-am calificat în finală şi apoi am câştigat trofeul. Vedeți, sunt momente din astea în viaţă pe care le porţi cu tine. Nu le uiţi. Sigur: noi pe teren trăim meciurile într-un fel, spectatorii în tribune altfel, antrenorii pe margine altfel.

A doua Cupă IHF (1988)

– Când în 1989 ați plecat de la Minaur, ați avut vreun regret că ați ales Baia Mare în 1977?
– Nu. Niciodată nu am avut vreun regret legat de Baia Mare. Pentru mine cred că Baia Mare a fost cea mai bună alegere la acel moment. Dacă am întoarce timpul înapoi şi ar trebui să aleg din nou tot Baia Mare aş alege! Pentru mine Baia Mare a fost totul: a fost handbal de calitate, am avut multe satisfacţii cu Minaur, mult mai multe satisfacţii decât înfrângeri.

”Când juca Minaur, tot oraşul era la sală!”

Cu Drott Halmstad, sferturi de finală Cupa Cupelor (1986)

– Aveați în Baia Mare un oraș care vă iubea. La meciurile Minaurului era efectiv nebunie… (mă întrerupe)
– Nu era nebunie. Era ceva fantastic! Când juca Minaur, tot oraşul era la sală! Jucam mereu cu casa închisă. E drept că şi noi jucam destul de bine, destul de spectaculos. Jucam mereu cu sălile pline, aproape indiferent de adversar. Îmi amintesc din nou de meciul cu Halmstad: spectatorii au fost al 8-lea nostru jucător. Clar! Atâta ne-au încurajat, atâta au scandat. Făceau o atmosferă infernală pentru adversari. Noi, ca jucători, de multe ori nu ne dădeam seama exact ce se întâmpla în tribune. Vă dau exemplul meu: când intram de la vestiare pe teren parcă eram într-un tunel în care vedeam doar adversarul, ştiam că trebuie să îl înving, să joc cât mai bine, să-mi ajut echipa. Auzeam spectatorii, clar îi auzeam, dar nu ne dădeam seama în momentele alea de dimensiunea spectacolului din tribune. Noi eram în meci, în „tunelul” nostru. Cred că de cele mai multe ori nici nu ne imaginam ce atmosferă era cu adevărat în sală…

”În Baia Mare era cea mai frumoasă atmosferă din toată ţara!”

– Nu realizați exact vacarmul din sală, dar măcar dragostea care cobora din tribune o simțeați?
– Desigur că simţeam dragostea suporterilor. De la faptul că, înainte de meci, atunci când echipa ajungea la sală, deja ne aşteptau spectatorii să ne încurajeze. În Baia Mare jucam pentru noi, dar jucam şi pentru spectatori. Ne străduiam pentru ei să facem spectacol. Și din acest motiv aveam așa mulţi susţinători. Îmi amintesc că la unele meciuri erau ocupate cu mult timp înainte să înceapă jocul şi scările, şi spaţiul din spatele porţii, şi culoarele de sus din spatele tribunelor. Adevărul este că în Baia Mare era cea mai frumoasă atmosferă din toată ţara! Când jucam în Bucureşti, de exemplu, erau 150 de spectatori, dintre care 30 erau din Baia Mare. Mai erau unele oraşe din provincie unde erau mai mulţi spectatori, dar în Baia Mare era o atmosferă efectiv de vis pentru jucători. Pentru că tot timpul eram încurajaţi de tribune.

Cu FC Barcelona, în semifinalele Cupei IHF (1988)

”Este o provocare şi o onoare să joci şi peste hotare”

– Iar în 1989 ați plecat în Spania. V-a fost greu să părăsiți această atmosferă? Acest fenomen care era Minaur?
– Este o provocare şi o onoare să joci şi peste hotare, în ţări cu handbal puternic precum Spania sau Germania, unde am jucat eu. Aveam 30 de ani când am mers în Spania. Am fost puţin trist să plec de la Minaur, dar – după 12 ani de Baia Mare – am vrut să am parte şi de o altă experienţă. Cum e viaţa asta: când eram copil m-am gândit că niciodată nu voi pleca din Bacău! Am ajuns în Baia Mare şi, după două luni, nu mai voiam să mă întorc în Bacău… Am mers în Spania, unde am mai jucat trei ani, apoi am mai jucat doi ani în Germania şi la 35 de ani am terminat cu cariera de handbalist de primă ligă. Am mai jucat apoi în ligile inferioare din Germania până la 44 de ani, având statutul de antrenor-jucător. După ce am plecat din România am descoperit alte mentalităţi în sport, alt sistem de antrenamente, alt stil de recuperare. Chestii care în România în care am făcut eu handbal nici nu se puteau concepe. Acum s-au mai schimbat mentalităţile şi în România, dar nu se mai tare joacă handbal. Acum sportivii vor doar să câştige bani, fără să facă mai nimic.

Cu Granitas Kaunas, în finala Cupei IHF (1988)

”Nu mai merge aşa cum era înainte: acum e altfel…”

– De când nu ați mai jucat handbal chiar și așa, în joacă?
– De când am jucat în Baia Mare, în 2014, când am sărbătorit 40 de ani de la înființarea Handbal Club Minaur. Handbalul, după părerea mea, este unul dintre cele mai dure sporturi. Poţi juca până la maximum 40 de ani, după care nu prea. Ai nevoie de condiţie fizică pentru handbal: trebuie să alergi, să sari, să te aperi, să arunci la poartă. Înainte spuneam că arunc la vinclu, în stânga, apoi la vinclu, în stânga, mergea mingea. Acuma zic că arunc sus în stânga, mingea merge în dreapta, jos… Nu mai merge aşa cum era înainte: acum e altfel… (râde) Nu ne mai ascultă nici gleznele, nici genunchii.

– Nu mai jucați handbal, dar vă mai visați jucând handbal?
– Da, mi se întâmplă. Mă mai visez câteodată la Jocurile Olimpice: uit că am 60 de ani. O dată la două-trei luni mai visez câte un meci. Ba sunt la Olimpiadă, ba la Campionat Mondial. (râde din nou) Mă trezesc şi îmi spun: „A trecut vremea aia…”

Cu HIK Copenhaga, în sferturile Cupei IHF (1988)

”Lumea încă reacţionează la numele meu…”

– Sunteți bunic. Ați reușit să transmiteți dragostea de handbal fiului dumneavoastră sau nepoților?
– Feciorul meu a jucat handbal şi chiar era talentat, dar era puţin mai comod. Apăruse computerul… La mine a fost simplu: aveam o minge, cu ea îmi petreceam ziua. A jucat până pe la 20 de ani, inter şi centru, dar nu l-a pasionat handbalul. A preferat să facă o facultate şi să lucreze. Chiar am jucat împreună o perioadă în liga a patra. Acum am doi nepoţi şi ambii joacă fotbal. Mai joacă handbal şi baschet la şcoală. Când suntem împreună, asta facem: jucăm fotbal şi baschet. Amândoi nepoţii mei sunt foarte talentaţi şi să sperăm că se va mai auzi de numele Voinea! (râde și mândria de bunic transpare)

– Apropo de numele Voinea. Nu mai jucați handbal de aproape două decenii. Mai știe lumea de Maricel Voinea?
– Mă mai recunoaşte lumea pe stradă în Baia Mare și acum. Uneori stau oamenii şi se uită lung la mine întrebându-se de unde mă cunosc. Asta deși sunt plecat de trei decenii din Baia Mare… E clar: noile generaţii nu mă ştiu, dar ceilalţi, cei care m-au văzut jucând, mă mai recunosc. Mă salută, îmi pun întrebări. Sau dacă merg undeva şi trebuie să îmi spun numele, de multe ori mi se întâmplă că funcţionarii îşi ridică ochii din calculator şi mă întreabă: „Sunteţi chiar Maricel Voinea?” În Baia Mare nu mă surprind aceste lucruri. Dar recent, de exemplu, am fost la un control medical aici, în Germania, şi am nimerit o doctoriţă din România. Când am intrat în cabinet s-a uitat la mine, s-a uitat repede în computer la fişă şi m-a întrebat: „Doar nu sunteţi Maricel Voinea?!” Lumea încă reacţionează la numele meu…

E simplu: când ești copil ești în căutare de idoli. Dacă ai noroc, îi găsești în cărți, în imaginație, la televizor. Dacă ești tare norocos, îi găsești în preajma ta. Le poți admira magia live, îi poți aplauda și le poți scanda numele. Dacă ești super norocos, ajungi să le oferi o floare după o mare victorie și peste timp chiar ai șansa să îi cunoști, să povestești cu ei și să descoperi că, dincolo de fascinația pe care au puterea să o exercite din postura de idoli, sunt niște parteneri de dialog fermecători. La mulți ani, Maricel Voinea! Și mulțumesc pentru amintiri.

 

Repere biografice

Data și locul nașterii: 17 martie 1959, Galați;
Debut în handbal: Școala Sportivă din Bacău (1972);
Echipe de club de prima ligă: HC Minaur Baia Mare (România) 1977-1989; Avidesa Valencia (Spania) 1989-1992; SG Leutershausen (Germania) 1992-1994;
Loturi naționale: a fost convocat la reprezentativele de juniori, tineret și seniori (1978-1992); pentru naționala mare a jucat 203 meciuri, înscriind 706 goluri;
Din postura de antrenor-jucător: promovează cu echipa HC Ibbenbüren în Bundesliga (2000); promovează cu TSV Landsberg în Bundesliga (2002);

Spicuiri de palmares

2 medalii olimpice de bronz (Moscova – 1980, Los Angeles – 1984); locul 8 la Jocurile Olimpice din Barcelona (1992);
1 medalie mondială de bronz (Campionatul Mondial din Cehoslovacia, 1990);
3 titluri mondiale universitare (1982 – Franța, 1985 – Germania, 1987 – România);
1 Supercupă Mondială (1983);
2 Cupe IHF cu Minaur (1985 și 1988);
1 Cupa Spaniei cu Avidesa Valencia (1992);

Ramona-Ioana Pop
Sursă foto: arhiva personală Ion P. Pop

CITEȘTE ȘI ALTE AMINTIRI DE (MIN)AUR:
Mircea Petran: ”Când auzeam vuietul tribunelor, clocotea sângele în noi să ieşim pe teren!”
Nicolae Neșovici: ”Aproape 4.000 de oameni erau în sală. Și, totuși, s-a făcut liniște. Nici nu respira nimeni!”
Iosif Boroș: ”Așa m-am simțit revenind în Baia Mare: ca și cum, după un drum foarte lung, m-am întors acasă”
Doru Porumb: ”Clipele acelea cu Minaur efectiv mă luminează și în ziua de azi”
Liviu Pavel: ”Vreau să le spun tuturor celor care au fost atunci pe teren și în tribune: mulțumesc, oameni minunați!”
Alexandru Stamate: ”Ușor nu a fost să fiu eroul de la Zaporoje!”
Ioan Marta: ”Mi-aș dori să fiu iar tânăr și să joc din nou pentru Minaur!”

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.