A iubit mai întâi mingea de oină. Și a devenit campion județean. A iubit mai apoi mingea de handbal. Și a câștigat o cupă europeană. A văzut un meci de handbal la televizor. Și a decis că Maricel Voinea este modelul lui de jucător. După cinci ani, deveneau colegi de echipă. La 21 ani, era arma secretă a emeritului Lascăr Pană în finala cu Granitas Kaunas și era purtat pe brațe de mai titrații lui colegi de echipă în uralele a mii de suporteri. Azi, la distanță de trei decenii de la despărțirea de Minaur, Liviu Pavel spune simplu: ”Mulțumesc, Minaur! Hai Minaur!” Și ce poveste, și ce emoție în aceste cuvinte…

S-a apucat de handbal datorită mingii de oină

– Cum ai descoperit handbalul? Sau el te-a descoperit pe tine?
– Mingea de oină a fost de vină! Îți explic: la școală făceam toate sporturile posibile, numai handbal nu. Îmi plăcea atletismul: alergare, săritură în lungime și, preferata mea, aruncarea mingii de oină, unde eram campion județean cu un record de aproape 80m. Eram la un concurs de atletism, la proba de aruncare a mingii de oină și acolo m-a descoperit antrenorul Alexandru Vasile, care din păcate nu mai este printre noi. Aveam 14 ani când m-am apucat de handbal, târziu pentru acest frumos sport de echipă. Se întâmpla la Clubul Sportiv Școlar din Botoșani. Handbalul m-a fascinat din start prin complexitatea lui: alergare, sărituri, aruncarea mingii, precizie etc. Unele calități necesare lui le aveam probabil nativ, dar clar trebuiau dezvoltate, coordonate, cizelate.

”Aruncam mingea oriunde altundeva decât în poartă!”

– Îți mai amintești primul antrenament sau prea a trecut timpul?
– Nu l-am uitat! Nu aveam nicio tehnică, aruncam mingea oriunde altundeva decât în poartă! Alți colegi de echipă aveau deja în spate 5-6 ani de handbal și se tăvăleau pe jos de râs când mă vedeau ce fac. Nu aveam cum să mă compar cu ei! Așa că eram destul de deprimat, chiar am vrut să renunț, dar antrenorul m-a convins să rămân, spunându-mi că trebuie să îl ascult, să muncesc dublu decât ceilalți copii și voi ajunge la performanță. În câteva luni, după foarte multe antrenamente (și cu echipa mea, și cu juniorii mai mari), am devenit titular la categoria mea de vârstă. În 1982, înainte de a împlini 16 ani, după ce am participat la câteva turnee de sală, m-am remarcat și am fost convocat la un trial de juniori în București. Era primul meu ”examen” național și tare eram mândru să particip. Îți dai seama cum a fost când am aflat că am fost ales pentru lotul restrâns al echipei naționale de juniori…

HC Minaur – Dinamo București (1989)

”Gândul să joc la echipa la care orice jucător visa să ajungă era tare atrăgător!”

– Ce a urmat?
– În urma acestui trial, profesorul Cornel Bădulescu, pe atunci antrenor la Terom Iași, mi-a propus să merg la Iași să joc handbal și să mă transfer la liceul cu profil sportiv din localitate. Eventual să urmez și facultatea acolo. Oferta mi-a surâs, așa că după câteva luni eram la Clubul Sportiv Școlar nr. 2 din Iași. În cei doi ani petrecuți aici tare multe am învățat! Locuiam în internat, cu încă trei sportivi în cameră. Programul era clar: înviorarea de dimineață, curățenie, mic dejun, școală, masa de prânz, învățat, antrenament, cină, două ore libere, stingerea la ora 22.00. A doua zi de la capăt. Să fiu sincer, ușor nu a fost. Dar cei doi ani în internat mi-au prins tare bine.

– Ai terminat liceul și ai venit în Baia Mare?
– Nu te grăbi. În 1984, după ultimul turneu final cu juniorii 1 de la Iași, Gheorghe Ionescu, antrenorul de la Oradea, din Divizia A, mi-a propus să merg la echipa lui pentru care căuta tineri jucători. M-a ademenit cu promisiuni peste promisiuni. După o oră m-a contactat Ioan Chira, care tocmai preluase Șuiorul Baia Sprie, din Divizia B. Mi-a spus că el crede că am un viitor mare în față și că el consideră că aș putea ajunge să joc la Minaur Baia Mare. Nu a mai fost nevoie de niciun argument pentru că la Minaur erau idolii mei! Așa că deși oferta era pentru Divizia B, am ales să merg în Maramureș. Oricum pasul de la juniorat la seniorat era unul foarte mare, iar gândul ca într-un an-doi să ajung să joc la echipa la care orice jucător visa să ajungă era tare atrăgător! Așa am ajuns în Baia Mare și niciodată mai apoi nu am regretat alegerea făcută.

HC Minaur – FH Hafnarfjörður (Islanda), Cupa IHF (1988/1989)

”Un sportiv ca el se naște, cred, o dată la 100 de ani!”

– Spui că la Minaur erau idolii tăi…
– Îți spun o poveste și vei înțelege. Primul meci de handbal eu l-am văzut la televizor: URSS – România. Era în 1980, Jocurile Olimpice de la Moscova. Era perioada în care am început eu să joc handbal. După ce la pauză românii erau conduși cu șase goluri, și-au revenit spectaculos în repriza a doua și au câștigat partida. Așa am început să fiu un suporter adevărat nu doar al naționalei României, ci și al Minaurului. Îi urmăream pe jucători prin informațiile pe care le obțineam de la antrenorii mei. Iar Lascăr Pană și Maricel Voinea au devenit idolii mei în handbal. Îmi doream foarte mult să ajung cândva să îi cunosc. Și cumva cred că am știut mereu că această dorință a mea va deveni realitate. Nu îmi era clar cum se va îndeplini, dar știam că se va îndeplini. Și i-am cunoscut. Domnul Pană, un om extraordinar de exigent, extrem de serios. Dar avea și momentele lui bune, în care glumea… Mereu eram ochi și urechi la ce spunea și ce făcea. Maricel era modelul meu de jucător. Un lider. O personalitate care nu degeaba în Baia Mare este o adevărată legendă. Dar ce spun eu în Baia Mare?! El este cunoscut în toată țara și peste hotare. Îmi amintesc că de multe ori la antrenamente încercam să imit ce face el, să fur câte ceva de la el. De pisos: ce făcea el era nativ, nu se poate imita, nu se poate fura. Un sportiv ca el se naște, cred, o dată la 100 de ani!

HC Minaur – Electromureș Tg Mureș (1989)

”Mâine la 11.00 să te prezinți la antrenament!”

– Cât a durat până ți-ai văzut îndeplinit visul de a fi antrenat de Lască Pană și de a fi coechipier cu Maricel Voinea?
– După un an la Șuiorul Baia Sprie, care mi-a prins bine (experiența, între paranteze fie spus, a fost destul de dură: jucam afară, pe asfalt, indiferent de vreme; nu conta că plouă sau că ninge) pentru că am căpătat mare încredere în mine. Într-o zi m-a invitat domnul Lască Pană la sediul clubului Minaur, pentru o discuție. Discuția a durat cel mult 15 minute, dar câte emoții am avut și înainte de întâlnire și în timpul ei! Îmi aduc aminte că nu puteam scoate niciun cuvânt, așa emoționat eram. Dar ultima frază a domnului Pană o țin minte clar și azi: ”Mâine la 11.00 să te prezinți la antrenament!” Eram în șoc. Poate și din cauza severității interlocutorului meu, dar aflasem deja că era o carte pe care miza în dialogul cu jucătorii nou veniți la echipă.

HC Minaur – Electromureș Tg. Mureș (1989)

”Era un vis să îi cunosc pe idolii mei de la Minaur!”

– Te-am întrebat de primul tău de antrenament de handbal, așa că și doar de dragul simetriei te întreb și de primul tău antrenament cu Minaur.
– Eram ”scurtcircuitat” de emoții din cap până în picioare. Nu atât antrenamentul în sine îmi dădea fiori, cât întâlnirea cu handbaliștii pe care îi admiram. Mi se părea incredibil să împart vestiarul cu ei, să dau mâna cu ei… Cu o oră înainte de antrenament deja eram la sală. Țin minte că pe holul de la vestiare am întâlnit o doamnă micuță de statură, pe care am întrebat-o care e vestiarul echipei Minaur. S-a prezentat prietenoasă: mi-a spus că ea e Piri și se ocupă de echipament. Când a deschis ușa vestiarului, am rămas uimit: pe fiecare scaun era așezat echipamentul, frumos împăturit, totul pregătit pentru antrenament. Cu asta se ocupa doamna Piri. Încet au început să apară băieții, fiecare a venit și a dat mâna cu mine, am făcut cunoștință cu fiecare în parte. În exterior încercam să par calm, în mine era furtună: era un vis să îi cunosc pe idolii mei de la Minaur! Și dacă până atunci pe lista idolilor mei erau Pană și Maricel, după ce am intrat în vestiarul Minaurului și i-am cunoscut și pe ceilalți camarazi de echipă, lista mea de idoli s-a mărit: Neșovici, Stamate, Porumb, Covaciu, Boroș, Marta, Petran, Rădulescu, Mironiuc, Nicolae Voinea, Oros, Iacob… Ce mai, toată echipa!

– Te-au ținut picioarele din cauza emoțiilor să ieși la antrenament?
– Antrenamentul a început cu o încălzire de jumătate de oră coordonată de Petre Avramescu. Recunosc, îmi tremurau picioarele. Mă și întrebam dacă voi rezista două ore cât dura antrenamentul. La un moment dat în sală s-a făcut liniște. Venise domnul Pană. Țin minte că, fiind cel mai tânăr și nutrind un mare respect pentru coechipierii mei care aveau în palmares multe și importante succese, la antrenament eram foarte atent și la ce povesteau ei. Voiam să absorb toată informația, să trăiesc la maximum întreaga experiență și mai țin minte că încercam nu cumva să deranjez pe cineva… Cam așa a decurs primul meu antrenament cu Minaur. De la antrenament la antrenament, m-am acomodat cu băieții care au început și ei să mă accepte ca pe mezinul echipei. Cât despre domnul Pană, era impenetrabil: deși munceam mult, nu știam niciodată dacă este mulțumit sau nu de mine. De exteriorizat nu se exterioriza, iar gândurile nu i le puteam sub nicio formă ghici.

Cupa Orașelor (1986)

Amintiri din primul cantonament cu Minaur

– Hai să te invit și pe tine ca și pe toți ceilalți să împărtășești o poveste din cantonamentele cu Minaur.
– Primul cantonament, la Mogoșa. Priveliște fantastică. Primul antrenament: alergare de la cabană până în vârful pârtiei de schi. Mi-l amintesc până în ziua de azi. A fost cel mai greu cantonament posibil pentru mine. Colegii de echipă zâmbeau și îmi spuneau să aștept să văd cum e la Izvoare… M-am gândit că aste este o cheie pentru performanță. Că dacă voiam să îmi fie ușor puteam rămâne în B și defilam cu condiția mea fizică. Dar eu îmi dorisem Minaur. Pentru că îmi doream să fac performanță. Și am înțeles atunci, pe pârtia de schi de la Mogoșa, că pentru asta va trebui să muncesc: niciun rezultat nu vine pe tavă. Așa au venit rezultatele Minaurului: pentru că jucătorii și antrenorii munceau, iar publicul era unul minunat. Cu individualități ieșite din comun, Minaur a fost o echipă și a avut alături cei mai fantastici suporteri – asta a fost rețeta, pentru că sigur m-ai fi întrebat.

Primele cinci minute de cupă europeană

– Aș fi întrebat, da. Îmi destănui o bucurie? Prima care îți vine în gând?
– Era toamna anului 1985, cred că nu mă înșeală memoria, și cea mai mare bucurie a fost că am prins echipa pentru primul meci din Cupa Cupelor în Franța, cu Nîmes. Și când credeam că nu poate exista bucurie mai mare, am făcut escală de câteva ore în Paris: eu, la 19 ani, să văd Parisul. Era ceva de neconceput! Revenind la meci, primul meu meci de cupă europeană, am jucat pe final, vreo cinci minute, dar eu eram fericit. Minaur câștigase cu șapte goluri, era un prim pas spre calificare. De la meci la meci am jucat tot mai mult. Între timp mai veniseră la echipă și alți jucători tineri, cu mare potențial, trebuiau integrați în echipă și ei. Eram trimiși prin rotație la echipa a doua să jucăm, să căpătăm experiență.

”Prima manșă a finalei cu Granitas Kaunas am ascultat-o la radio”

– Hai să facem un salt până la dubla cu Granitas Kaunas din finala Cupei IHF, în 1988. Cumva aș crede că acolo s-a scris cea mai mare bucurie a ta cu Minaur…
– Pentru turul de la Kaunas nu am prins echipa. Nu pot să îți spun de ce pentru că nici eu nu știu: domnul Pană făcea echipa și nu dădea explicații. Așa că prima manșă a finalei cu Granitas Kaunas am ascultat-o la radio. M-am bucurat mult pentru băieți, care au făcut un meci bun, pierzând la un singur gol în fața unei echipe extrem de puternice. Și a venit ziua de 22 mai 1988 și, da, ai simțit bine: și azi reprezintă una din cele mai frumoase zile din viața mea!

”În noaptea de dinainte de meci nu tare am dormit”

– Îmi spui povestea?
– Cu o zi înainte de retur, domnul Pană a anunțat cei 14 jucători care rămân în hotel în cantonament pentru meciul decisiv, iar eu eram printre ei. Eram atât de fericit! Încă o dată îmi vedeam un vis devenit realitate: la nici 22 de ani, puteam fi pe bancă într-o finală de cupă europeană. În noaptea de dinainte de meci nu tare am dormit. Mă tot întrebam dacă voi prinde măcar un minut de joc. Și apoi mă întrebam dacă mă voi descurca în situația în care voi intra pe teren. Întrebări peste întrebări m-au chinuit toată noaptea. Pe când am reușit să adorm, deja începea să se facă lumină afară. Îmi amintesc că la micul dejun era liniște desăvârșită. După micul dejun ne-am întors în cameră, urmând să vină după noi autocarul. Cum ne apropiam de ora jocului, emoțiile mele deveneau tot mai mari.

Golgeterul Cupei Minaur (1990)

”Toți oamenii mergeau într-un singur sens: spre sală”

– Și a venit momentul să mergeți la sală…
– Drumul de la hotel la sală, deși era unul de vreo cinci minute, a părut mult mai lung în acea dimineață. De pe geamurile autocarului vedeam oameni mulți pe stradă. Toți oamenii mergeau într-un singur sens: spre sală. Ne făceau cu mâna, scandau, ne încurajau. Când am ajuns la sală nu ne-a venit să credem câtă lume era deja acolo: oamenii veniseră mai repede să ne aștepte, să ne dea cumva un plus de putere și voință de a lupta. Pentru noi și pentru ei. După ce autocarul a parcat, suporterii – ce bine țin minte – au format un culoar de la autocar până la intrarea la vestiare și strigau toți în cor: ”Mi-na-ur!, Mi-na-ur!, Mi-na-ur!”. Acel sentiment nu l-am mai simțit niciodată în viața mea! Niciodată. Îmi aduc aminte că biletele pentru finală erau de mult timp epuizate. Noi, jucătorii, primeam pentru familie sau prieteni. Aveam două bilete în buzunar pentru că doi prieteni ai mei nu au mai putut ajunge la finală și țin minte că le-am dăruit unor suporteri care nu aveau bilete dar veniseră la sală să ne încurajeze. După meci m-au așteptat vreo două ore să îmi mai mulțumească o dată și să îmi plătească biletele. Nu mă interesa pe mine să îmi plătească biletele, când Minaur câștigase Cupa IHF!

”Scorul era 5-8 când am intrat în teren”

– Îți amintești discuțiile de dinainte de meci, din vestiar?
– Domnul Pană a numit primul 7: Maricel, Shony, Doru, Nelu, Gică, Ghiocel și Mircea. Halmagy, Cuc, Rădulescu, Nicki și eu – pe bancă. Câtă fericire că eram în primii 12. Fiecare din primii 7 a primit indicațiile necesare, jucam cu doi pivoți – nu multe echipe apelau la tactica asta pe vremea aceea.

HC Minaur – FH Hafnarfjörður (Islanda), Cupa IHF (1988/1989)

– A început finala.
– Miza era mare, jocul curgea foarte încordat. La așa miză, scopul era mai presus decât frumusețea partidei… De prin minutul 15, domnul Pană a început să se uite spre mine. Spune: ”Pregătește-te!” Lângă mine era Cuc, credeam că lui i-a spus. După vreo două minute, vine spre mine și spune: ”Pavele, acum intri în teren și le arăți ce poți. Mergi pe extremă stângă!” Nu are rost să îți mai spun ce emoții am simțit, dar mi-am spus: ”Acum ori niciodată!” Scorul era 5-8 când am intrat în teren. Primul meu succes a fost să scot o eliminare – asta mi-a dat cumva putere. După vreo patru minute, mai scot o eliminare. În apărare stăteam destul de bine. Îl auzeam pe Nicki din poartă: ”Lasă-l!”, ”Pune mâna pe el!”… Asta mi-a dat un plus de încredere. Simțeam că trebuie să ajut spre centru mai ales, acolo se dădeau luptele cele mari cu imenșii interi și cu pivotul. Încercam să pun mâna pe ei de să nu se mai miște, iar dacă reușeau să arunce la poartă, Nicki era la datorie, a scos incredibil câteva mingi. Și așa la pauză a fost 11-12.

”Nici prin gând nu le-a trecut că vine Liviu și le-o dă în ațe!”

– Ce v-a spus Pană la pauză?
– Îmi amintesc că a fost destul de calm. Știa cum să ne țină în mână chiar și psihologic… Mi-a spus să nu fiu prea ofensiv în apărare. Pentru mine era clar: nu trebuia să comit nicio greșeală ca să nu ajung din nou pe bancă.

– Și a început a doua repriză.
– A început cu aceeași formulă de start ca și prima. După două minute, Shony primește eliminare. Reintru eu în teren, în atac, când eram în inferioritate numerică. Obțin a treia eliminare. Pe minut ce trecea, tensiunea devenea tot mai mare. În atac jucam cu doi pivoți, în apărare eu îl luasem pe stângaciul lor, Valutckas, om la om. La ambele bănci de rezerve, țin minte, s-au dat cartonașe galbene. Era minutul 56.30, am fost scos la învăluire scurt, de pe extremă stângă. Nici prin gând nu le-a trecut că vine Liviu și le-o dă în ațe! Fără să clipesc am dat gol! 20-19. O mare piatră a picat atunci direct de pe inima mea pe semicercul sovieticilor. Îmi amintesc figura mirată a portarului, care probabil se întreba de unde am mai răsărit și eu. Iar eu simțeam că vreau și mai mult!

Cupa IHF

”Cred că dacă Maricel urca în tribune, adversarul urca împreună cu el”

– Și mai mult a urmat…
– Am schimbat cu Maricel pozițiile, el luase cu el un om până în extremă (cred că dacă Maricel urca în tribune, adversarul urca împreună cu el), așa că s-au mărit culoarele pentru mine, spunându-mi, parcă: ”Acum e momentul!” Știam că am și un atu de partea mea, eram complet necunoscut pentru cei de la Granitas! În minutul 58.20, era 20-19 și nimeni nu se mai încumeta să mai arunce la poartă. Eram și faultați la orice contact. Eu parcă simțeam că va mai urma un gol și cumva mi-am păstrat sângele rece și am avut răbdare. I-am pasat lui Covaciu, a aruncat la poartă, dar au sărit pe el ca dulăii. Cumva a reușit să îmi trimită mingea înapoi. Eram prea aproape de apărare. Așa că îi trimit mingea lui Maricel, trage doi apărători cu el, îmi trimite înapoi. Mi-am luat elan și, din încheietura mânii, de la șold, am catapultat mingea în colțul scurt, sus. Gol! 21-19. Acuma sincer să fiu, m-aș fi bucurat de golul ăsta vreo cinci minute, să alerg spre tribune, să mă întind pe podea, să fac un pic de spectacol, ca fotbaliștii, dar mai aveam circa un minut până să ne îndeplinim visul, așa că bucuria trebuia să mai aștepte. Cei din Kaunas erau uluiți de golul venit de la un necunoscut și și-au pierdut un pic din sângele rece, s-au năpustit în atac, dar au comis o greșeală capitală. Suntem din nou în atac. Sala vuia, toată lumea era în picioare, era ceva nemaivăzut. Covaciu marchează. Simțeam că visul este tare aproape. 22-19, aproape un minut de joc, ei atacau cu portar cu tot. Nicki apără și lansează contraatacul la Covaciu, care nu se repliase: 23-19. În tribune țin minte că era nebunie: suporterii se îmbrățișau, cântau, strigau, scandau. Erau în extaz. Mai erau câteva secunde de joc, eram și noi în extaz în teren: nu ne mai interesa nimic altceva decât că rămâne Cupa IHF în Baia Mare. Cei din Kaunas mai dau un gol, dar nu mai contează.

”Plângeam. Lacrimi de bucurie…”

– Și a urmat bucuria.
– A fost cel mai emoționant moment din viața mea: să fiu imediat după meci luat în brațe de coechipierii mei, să fiu aruncat în sus în fața a circa 4.000 de suporteri. Plângeam. Lacrimi de bucurie. Asemenea momente chiar nu se pot descrie. Vreau doar să le spun tuturor celor care au fost atunci în sală, pe teren și în tribune: mulțumesc, oameni minunați! Am primit o șansă. Șansa să joc în această finală. Și am folosit-o din plin, dar asta numai cu ajutorul echipei. Așa că le mulțumesc azi tuturor: colegilor, antrenorilor, suporterilor.

La plecarea în turneul din Germania (1990)

”După ce a plecat dintre noi, viața mea s-a schimbat… ”

– Plecarea de la Minaur în ce context a intervenit?
– În 1990. La doi ani după câștigarea cupei, am decis să părăsesc echipa Minaur. Cu mari regrete, dar dintr-un motiv personal bine întemeiat. Motivul plecării mele nu l-au înțeles nici cei de la club, nici chiar cei din familia mea nu l-a înțeles, pentru că nu am scos un cuvânt nimănui despre asta. Toți au presupus că plec pentru bani. Nu a fost așa! Sincer să fiu, la Minaur pe plan financiar toată lumea stătea destul de bine în comparație cu alte echipe din România… Acum, după trei decenii, sunt cu inima împăcată să mărturisesc că nu mi-a fost ușor să plec, dar nu mă mai simțeam bine. Eram nemulțumit sufletește. Cu jumătate de an înainte să părăsesc echipa, pleca dintre noi unul dintre cei mai buni jucători pe care i-a avut Minaur (și România) pe extremă dreapta: Gheorghe Andronic. Ghiocel, cum îi spuneam noi. Dumnezeu să îl ierte! Era cel mai bun prieten al meu, eram aproape toată ziua împreună, zi de zi. Îmi era ca un frate. După ce a plecat dintre noi, viața mea s-a schimbat… Nu mă mai simțeam bine pe teren, nu mai puteam dormi, nu mă mai regăseam. Sunt convins că dacă lucrurile erau invers, și el s-ar fi simțit la fel. Așa că am decis să plec din Baia Mare, să plec din România. După un turneu am rămas în Germania, mi-am găsit o echipă în Liga a treia, unde antrena un român, și nu orice român: Constantin Tudosie, campion mondial la handbal în 1974. M-a ajutat enorm să mă pun din nou pe picioare. Un antrenor valoros, un om minunat, un caracter deosebit.

”Număram zilele, socoteam orele până la întâlnirea cu Minaur”

– Când ai revenit în Baia Mare?
– După un an de zile, am revenit în România în vacanță, să îmi văd familia. Desigur am mers și în Baia Mare să îmi revăd prietenii, foștii mei colegi de echipă. Minaur va rămâne mereu deschiderea mea spre handbalul de performanță.

– Cel mai recent când ai fost în Baia Mare?
– Cel mai recent am fost în Baia Mare în 2014, când s-au celebrat cei 40 de ani de la înființarea clubului Minaur. A fost o mare bucurie să îmi revăd colegii, dar și să cunosc foști jucători și antrenori de la Minaur din diferite generații. Un eveniment cu foarte multe emoții. Trăiesc cu speranța ca în 2024 să ne revedem la celebrarea a cinci decenii de Minaur. Poate aceste întâlniri ar trebui organizate mai des pentru că e păcat să nu ne vedem din cauza depărtării sau a programului de zi cu zi… Mărturisesc că urmăresc rezultatele echipei și acum, iar dacă jocurile sunt televizate și timpul îmi permite mă uit cu mare plăcere.

– Mai stai un pic la întâlnirea de 40 de ani de la înființarea clubului Minaur…
– Când am primit invitația de a reveni în Baia Mare, de a participa la sărbătoarea Minaurului, efectiv nu mi-a venit să cred. Eram nerăbdător să vină clipa: număram zilele, socoteam orele până la întâlnirea cu Minaur. Îmi amintesc drumul spre Baia Mare și cum emoțiile creșteau cu fiecare kilometru cu care mă apropiam. Ne-am întâlnit în fața sălii sporturilor și toți eram îmbrăcați frumos de parcă mergeam la nuntă. Senzația a fost că timpul este prea scurt ca să depănăm toate amintirile care erau de depănat. Iar când am ieșit din nou pe teren… Îmi treceau fiori prin tot corpul. Nu pot explica, cert este că emoțiile m-au copleșit și am plâns de bucurie. A fost ceva minunat. Sper să mai trăiesc astfel de momente…

”Încerc să îi învăț să ofere suporterilor spectacol, așa cum făceam și noi cândva  pentru Minaur…”

– Handbal mai joci?
– Da, mai joc uneori la echipa de Liga 6 pe care o și antrenez, TV Alsfeld. În 1999 am avut o accidentare gravă la mâna stângă și nu am mai putut juca handbal la nivel profesionist. Așa că în 2000 m-am reorientat și am făcut mai multe cursuri: de antrenor de handbal, de antrenor personal de fitness, de antrenor de terapie/recuperare medicală. Din 2001 lucrez într-un centru de recuperare medicală, iar din 2002 am început să și antrenez.

– Ce fel de antrenor ești?
– La început, firește că am fost influențat de maniera de antrenorat a lui Lască Pană, pe care – ca un antrenor responsabil – am încercat să o învăț, să o accept, să o aplic. Mă implic mult în meseria mea de antrenor, mereu am încercat să îi fac pe jucătorii mei să înțeleagă că pot beneficia la rândul lor din metodele de antrenament și programul de pregătire de care am avut eu parte. A funcționat un timp, dar vremurile s-au schimbat. Handbalul s-a schimbat. Acum sunt un adept al stilului de joc cât mai simplu, bazat pe libertatea de decizie a jucătorilor mei. Ideea este să ajungă într-un timp cât mai scurt la maturitatea sportivă, astfel încât să poată savura frumusețea acestui sport, să ofere maximum pentru echipă și pentru orașul pe care îl reprezintă. Încerc să îi învăț să ofere suporterilor spectacol, emoție – așa cum spectacol făceam și noi cândva jucând pentru Minaur…

– După atâta timp, după atâtea amintiri și atâta emoție, azi ce mai înseamnă Minaur pentru tine?
– Minaur este echipa care m-a consacrat. Care mi-a dat un nume. Este echipa sufletului meu – asta este Minaur. Se spune că pentru fiecare există ceva pus deoparte. Eu cred că în cazul meu a fost Minaur. Atâta timp cât voi trăi mereu am să spun cu mândrie că am fost jucător la Minaur, că am făcut parte din povestea, din istoria acestui club. Mulțumesc, Minaur! Hai Minaur!

Liviu Pavel a fost un alt pariu câștigat al lui Lascăr Pană. Și mai mult decât atât. Da, Pană a avut meritul de a sesiza în tânărul său jucător potențialul și curajul de a-l arunca în luptă într-o finală de cupă europeană plină de dramatism. Pavel a avut inteligența de a se încărca cu energia suporterilor și de a nu se lăsa copleștit de ea. A avut forța de a lupta cu puternicii adversari sovietici fără să i se înmoaie genunchii știindu-le cartea de vizită. A simțit că nu poți câștiga decât riscând. Și uite așa a devenit eroul finalei cu Granitas Kaunas. Unul dintre eroi, alături de ceilalți eroi: coechipieri și suporteri. În anii petrecuți la Minaur, a zguduit de nenumărate ori porțile adversarilor cu bombele lui lansate din încheietura mângii, de la șold, lăsând fără replică portarii, aducând uluială între apărători și provocând extaz în rândul suporterilor. A jucat handbal cu bucurie și asta s-a simțit. A făcut din handbal spectacol și asta s-a văzut. Iar asta nu se uită…

REPERE BIOGRAFICE

Data și locul nașterii: 5 iulie 1966, Gorbănești (județul Botoșani);
Debut în handbal: Clubul Sportiv Școlar Botoșani, 1980;
Echipe în România: Clubul Sportiv Școlar nr. 2 Iași (1982-1984) – juniori, Șuiorul Baia Sprie (1984-1985) – Divizia B, HC Minaur Baia Mare (1985-1990) – Divizia A;
Echipe în Germania din postura de jucător: TV Lützellinden (1991-1994) – Liga 3, TSV Escwege (1994-1999) – Liga 2 și 3;
Echipe în Germania din postura de antrenor-jucător: SG Datterode/Röhrda (2002-2003) – Liga 5, TSV Eschwege (2003-2007, 2015-2017) – Liga 6, promovare în Liga 5; TSV Bebra (2007-2013) – Liga7, promovare în Liga 6; TV Alsfeld (2013-2015, 2017 – până în prezent) – Liga 5, Liga 6;

 

Spicuiri din palmares:
1 Cupă IHF (1988, cu Minaur);
1 semifinală Cupa Cupelor (1985/1986, cu Minaur);
4 medalii de bronz în campionatul României (1987, 1988, 1989, 1990, cu Minaur);
1 Cupa României (1989, cu Minaur).

Ramona-Ioana Pop
Sursă foto: arhiva personală Ion P. Pop și Liviu Pavel

CITEȘTE ȘI:
Clara Pană: „Mereu aşa a considerat: că Minaur este copilul lui”
Maricel Voinea: ”Mă mai visez câteodată la Jocurile Olimpice: uit că am 60 de ani”
Mircea Petran: ”Când auzeam vuietul tribunelor, clocotea sângele în noi să ieşim pe teren!”
Nicolae Neșovici: ”Aproape 4.000 de oameni erau în sală. Și, totuși, s-a făcut liniște. Nici nu respira nimeni!”
Iosif Boroș: ”Așa m-am simțit revenind în Baia Mare: ca și cum, după un drum foarte lung, m-am întors acasă”
Doru Porumb: ”Clipele acelea cu Minaur efectiv mă luminează și în ziua de azi”

1 COMENTARIU

  1. Felicitări pentru aceste minunate articole! Ne umplu inimile de nostalgie și bucurie ! Ar merita de făcut un film cu povestea Minaurului, unde fiecare jucător emblematic, să își prezinte propriile trăiri și amintiri ! Genială ideea acestor articole, multumim pentru emoție !

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.