Iosif Boroș a ajuns să joace handbal dintr-o întâmplare. Dar a fost dragoste la prima… minge. A jucat pe cinci din cele șapte posturi existente, încercând de fiecare dată să profite la maximum de ceea ce jocul de handbal i-a oferit. A evoluat 10 ani pentru Minaur, aceasta fiind echipa cu care a și atins performanța. De altfel nu se sfiește să spună (și cine îl cunoaște știe că spune exact ce gândește, ceea ce e absolut reconfortant) că Minaur reprezintă pentru el un vis împlinit și că timpul petrecut aici a fost de departe cel mai frumos. Povestește senin despre conflictul pe care l-a avut cu Lascăr Pană, admițând că – deși cândva spunea că nu îl va ierta – în 2014 l-a sunat cu inima deschisă să îi spună ”La mulți ani!”. A încercat cariera de antrenor, dar a fost dat afară de jucători (”Eram mai sever decât Pană!”, spune râzând). Jovial, nu are întrebări la care să nu aibă răspuns și nici subiecte de care să se ferească. Doar simți în tăcerea pe care o lasă pe alocuri să se aștearnă că aducerile aminte călătoresc uneori cu… bagaj excedentar de emoție.

Povestea a început la Onești, cu o fugă acasă după adidași

Minaur vs Dinamo, decembrie 1978

– Cum ai descoperit handbalul?
– A fost o întâmplare. Cred că aveam 14 ani și eram la Onești. Mihai Pintea făcea o selecție pentru secția de handbal de la Școala Sportivă ”Gheorghe Gheorghiu Dej” din Onești, școală al cărei director era atunci Béla Károlyi. Se dădea un test pentru secția de handbal și se prezentaseră puțini copii, iar eu eram întâmplător în zonă. Pintea s-a uitat la mine și m-a întrebat ”Vrei să dai testul?”, iar eu am zis că vreau, dar trebuie să merg acasă după adidași. Și așa am ajuns eu să joc handbal! Mi-a plăcut handbalul din prima.

– Ce îți amintești de la primele antrenamente?
– Condițiile de pregătire de atunci nu se compară cu ceea ce se întâmplă acum. Țin minte că ne antrenam pe holurile școlii. În sălile de clasă se țineau ore, noi alergam pe hol, făceam suveica și aruncam la poarta improvizată din saltele. Mai ieșeau din când în când profesorii de la clase și ne spuneau să nu mai facem gălăgie. Și da, mi-a plăcut handbalul în ciuda acestor condiții, și chiar dacă am ajuns să fiu titular numai în ultimul an de juniorat! Eram mic și slab, iar Pintea nu tare a avut încredere în potențialul meu. Pintea era un foarte bun antrenor la nivel de copii și juniori. Ne-a învățat așa cum trebuie abecedarul handbalului. Poate l-a ajutat în acest sens și faptul că, în ce condiții ne pregăteam noi, iarna nu puteam face decât pase, pase și iar pase. Dar așa am rămas cu mânuirea mingii, un capitol pe care datorită acestui antrenor mi l-am însușit corect de la bun început. În sensul acesta consider că Pintea a fost un bun antrenor. Să revin: abia în ultimul an de juniorat am jucat mai mult. Era anul în care am și avut niște coechipieri tare buni. Îmi amintesc și acum deplasările pe care le făceam cu trenul: cât mai cântam, ce mai glumeam. A fost frumos!

Minaur vs SC Magdeburg – semifinala Cupei Cupelor – martie 1979

”Mie pur și simplu îmi plăcea handbalul”

– Ce fel de jucător erai: căutai golul, căutai coechipierii să îi pui în valoare?
– Mie pur și simplu îmi plăcea handbalul. Îmi plăcea să joc și să sesizez oportunitățile pe care mi le oferea jocul. Îmi plăcea să colaborez cu coechipierii, îmi plăcea și să arunc la poartă. Nu intram în teren cu idei preconcepute: eram atent la ce îmi ofereau pe moment situațiile din joc. Pentru mine handbalul era ca o joacă și știi cum e: când te joci, o faci cu bucurie și lucrurile ies bine.

– Pasul următor după juniorat încotro l-ai făcut?
– Am trecut la echipa mare din Onești, care evolua în Divizia A. Între timp, echipa de juniori ajunsese să fie pregătită de un antrenor de judo, iar Pintea trecuse la echipa mare. Era o echipă tânără, dar nici aici nu a avut încredere în mine. Eu jucam la acea oră extremă stângă – așa am început. Îmi amintesc un meci jucat pe ploaie, în compania celor de la Dinamo. Interul dreapta de la echipa noastră nu a mai ajuns la joc și m-a trimis să îl înlocuiesc. Am făcut 4-4 cu Dinamo, scor de fotbal. Două dintre goluri au fost date de mine. S-a dovedit că pe ploaie mânuiam mingea foarte bine. De obicei când mingea e udă este ca și săpunul și pleacă singură din mână, dar eu m-am descurcat și cu pasele, și cu aruncatul la poartă. Abia atunci a început Pintea să aibă încredere cu adevărat în mine și am început și eu să mai prind echipa. Doi ani am jucat pentru Onești în Divizia A, după care am plecat în armată la Târgu Mureș, acolo unde am și continuat să joc handbal.

Minaur vs Steaua, octombrie 1980

Doar pe două posturi nu a jucat

– Amintiri de armată? Sau de handbal în timp de armată?
– Era an de Campionat Mondial și a fost organizat campionatul național altfel, în două grupe. Noi jucam cu Universitatea București, Universitatea Cluj și Steaua. Pe atunci așa era politica: universitățile trebuiau să aibă echipe în prima divizie, iar Steaua era Steaua. Așa că am retrogradat. În Divizia B în vremea respectivă nu era chiar plăcut să joci. Se juca afară, condițiile nu erau deloc grozave și, în plus, presiunea gazdelor era foarte mare. Adică țin minte că, după meci, plecam foarte repede, ca să nu primim bătaie. La propriu. La Onești am jucat inter dreapta, pentru că acolo am avut loc în echipă. La Târgu Mureș am jucat orice era nevoie, în principiu, dar mai des ajungeam pe postul de pivot, pentru că acolo era echipa deficitară. A fost frumos în armată. Cu peripeții…

– Cred că nu îndrăznesc să port discuția spre peripeții de armată, așa că întreb altceva: spuneai că ai jucat pe ce post era nevoie de tine. Ai ajuns cumva și portar la un moment dat?
– Singurul loc în care nu am jucat a fost în poartă! Ba nici extremă dreaptă nu am fost. Dar în rest am jucat peste tot. Dar la origini eu extremă stânga am fost: atât la echipa națională de juniori, cât și la cea de seniori am fost convocat pentru postul de extremă stânga. Dar și la naționala mare am fost chemat pentru acest post și am terminat prin a evolua centru, pentru că se accidentase titularul acestui post.

– După armată încotro ai luat-o?
– Am mers în Bacău. Eu armata am făcut-o împreună cu Nicolae Voinea, iar el venise în Târgu Mureș de la Bacău. Așa că atunci când am terminat armata ne-am dus amândoi în Bacău. Echipa era în Divizia A. Am jucat pe postul de inter stânga. Eram echipă bună, ne înțelegeam bine. Am amintiri frumoase și din această perioadă. La Bacău m-am și căsătorit.

Minaur vs CSU Oradea, septembrie 1981

”Am jucat inter dreapta înaintea tuturor!”

Minaur vs Steaua, octombrie 1982

– La Minaur cum și când ai ajuns?
– Pe atunci sportul era strâns legat de școală. Accesul la studii era una din condițiile pe care le puneai atunci când îți negociai contractul. Atât eu, cât și soția mea, precum și soția lui Nicolae Voinea, toți voiam să facem și facultate, așa că am început să ne căutăm echipe care să ne ajute să urmăm și studiile universitare. Nicolae, care era mai dezghețat decât mine, a sunat la Sibiu și în Baia Mare. Am încercat mai întâi la Sibiu pentru că ni se părea că acolo aveam mai mari șanse să prindem loc în echipă. Dar Lascăr Pană ne-a răspuns din prima: ”Veniți!” S-a purtat cu noi foarte bine și ce a promis s-a îndeplinit. În acest sens, Lascăr Pană a reprezentat un exemplu: întotdeauna ce a zis a și făcut! Așa am ajuns în 1977 în Baia Mare.

– Ce ai găsit la Minaur?
– La Minaur am găsit jucători de valoare. Văzând ce coechipieri am, eu m-am simțit oarecum dezavantajat: nu credeam că voi apuca să joc prea mult. Și, totuși, am jucat inter dreapta înaintea tuturor! ”Dacă prind primii 12 sunt fericit”, țin minte că i-am spus lui Viorel Maier când am semnat contractul cu Baia Mare. ”Care primii 12?! Tu trebuie să fii în primii 7!”, mi-a răspuns. Și așa s-a întâmplat. M-am adaptat repede la stilul de joc al echipei din Baia Mare. De altfel în orice echipă am ajuns nu a fost nevoie de timp să mă acomodez și să prind ideea de joc. Când te duci la o echipă nouă, trebuie să ții seama că fiecare jucător are personalitatea și orgoliul lui. Dacă nu încerci să demonstrezi neapărat că ești mai bun, mai deștept, mai frumos etc. decât ceilalți, atunci nu apar probleme. Iar eu mereu am fost o persoană modestă: nu fac pe grozavul. Și cred că și datorită acestui aspect m-am adaptat repede la orice colectiv nou și mi-am găsit locul în echipele în care am jucat. Să revin: am ajuns în Baia Mare.

Minaur vs Steaua, ianuarie 1984

Primele amintiri din Baia Mare

– Oprește-te aici un pic. Care este prima amintire după ce te-ai instalat la noua ta echipă?
– Am atâtea amintiri legate de Baia Mare. Îmi ceri imposibilul! Hai că ți-o spun chiar pe prima care mi-a venit în minte. Eram cazat la hotel și trebuia să mă duc să îmi aștept soția la gară, la 8 dimineața. Eu sunt o persoană care, dacă are ceva important de făcut a doua zi, nu mai doarme noaptea. Agitat să nu ratez cumva sosirea trenului și cum nu prea dormisem, m-am uitat la un moment dat la ceas: era ora 5, dar în mintea mea era ora 7. Așa că m-am îmbrăcat iute și am coborât. Recepționista, somnoroasă și ea, m-a întrebat unde merg așa grăbit la ora aceea. I-am spus că la 8 trebuie să îmi iau soția de la gară. ”Păi e 6 dimineața!”, mi-a replicat recepționera. De rușine, i-am spus că vreau să merg până la gară pe jos, să mă plimb. Nu știam nici gara unde e, nici cât fac până la gară… În două ore îți dai seama cât m-am plimbat!

– Ceva legat de primele antrenamente?
– Îmi plăcea mai ales în faza de încălzire să mă joc. O făceam ca lumea, dar era pentru mine o joacă. Era momentul potrivit să inventez tot felul de lucruri. Ba cu un coleg, ba cu altul. Sunt atâtea amintiri că nici nu știu ce să îți povestesc!

”Primii cinci ani cât am jucat pentru Baia Mare, am fost copilul lui Pană”

– Acomodarea cu stilul antrenorului Lascăr Pană cum a decurs?
– Primii cinci ani cât am jucat pentru Baia Mare, am fost ”copilul lui Pană” – așa îmi spuneau colegii. Când era ceva de discutat, coechipierii mă trimiteau pe mine: ”Du-te, Ocsi, vorbește tu cu Pană că tu ești copilul lui!” Cred că mi-am câștigat acest statut pentru că, statistic vorbind, raportul dintre numărul de aruncări la poartă și cel de goluri indica mereu cam 70% procent de reușită. Eu nu risipeam mingi! Eram un jucător disciplinat. Lucrurile erau foarte clare. Și cred că așa îi câștigasem respectul ca jucător. Așa că eu zic că m-am adaptat bine și primii cinci ani au fost foarte buni.

– Primii cinci au fost buni. Dar câți ani ai jucat pentru Baia Mare?
– 10.

”M-a scos din echipă pentru <<lipsă de dăruire față de culorile clubului>>”

– Ce s-a întâmplat în 1982? De ce ai încetat să mai fii ”copilul lui Pană”?
– M-a scos din echipă pentru ”lipsă de dăruire față de culorile clubului”. Aveam meci în Germania în Cupa Cupelor, dar înainte ne-am oprit în Ungaria la un joc de pregătire în care am luat bătaie. Ajunși în Germania, a vorbit Pană la ședința de echipă și apoi a zis să vorbească și unul dintre jucători. Cine să vorbească?! Eu eram căpitanul, așa că eu am vorbit. Toată viața am să țin minte ce am spus atunci: ”Cred că la meciul din Ungaria colegii mei s-au menajat un pic (cel puțin eu așa am făcut) ca să fim pregătiți pentru jocul de cupă”. Am luat bătaie la scor. Dar la meciurile cu echipele din Germania erau niște arbitraje că nu aveai nicio șansă… La echipa adversă juca un sibian pe care îl rugasem Mironiuc, Maricel Voinea, Nicolae Voinea și cu mine să ne facă rost de ceva. Ne-a adus și ne-a dat pachetul la masa comună de după jocul din Baia Mare. De aici au ieșit tot felul de zvonuri. Luni – întâmplarea a făcut – ascult la radio știri din sport și aud știrea că Lascăr Pană a renunțat la serviciile lui Iosif Boroș pentru lipsă de dăruire față de culorile clubului. Eu nu știam nimic. Nici Pană, niciun alt oficial al clubului nu îmi spusese nimic. A doua zi dimineața m-am dus la club și l-am întrebat pe Pană dacă e adevărat, dacă a luat această hotărâre fără să îmi ofere ocazia să spun ceva în apărarea mea. Răspunsul a fost: ”Eu sunt antrenorul, eu sunt președintele, eu sunt clubul, eu hotărăsc!” Gata. Mai puteam să îi spun ceva? Nu mai puteam să îi spun nimic. Și mi-a mai spus că dacă jucătorul Iosif Boroș a fost dat afară de la echipă, speră ca măcar persoana Iosif Boroș să nu pățească nimic pentru că sunt ”sub cercetare”. Pană mi-a spus că cineva ar fi sunat la partid, acuzând că Nicolae Voinea și cu mine am fi vândut meciul. Am întrebat de ce dacă doi jucători am fost acuzați numai unul e dat afară, dar așa au rămas lucrurile. Cercetarea nu știu dacă a existat sau nu, dar am primit o hârtie (o am și acum) că sunt suspendat ”până la noi ordine”. Totul era calculat: locul 2 nu mai puteam să îl obținem, locul 3 nu mai puteam să îl pierdem. Și așa am fost trimis la echipa a doua și s-a făcut din mine un exemplu.

Minaur vs China, noiembrie 1984

”L-am provocat pe Pană să continue să se comporte cu mine așa cum s-a comportat”

– Decizia nu a stârnit măcar rumoare în echipă?
– A provocat un pic de mișcare… Unii din coechipieri îmi spuneau: ”Ocsi, înțelege-ne, nu putem vorbi cu tine pentru că ești oaia neagră!” Alții au vrut să facă ceva, dar le-am spus să își vadă de treabă: să te pui împotriva regimului când e clar că nu ai nicio șansă de izbândă nu are niciun sens. Așa că m-am dus la echipa a doua și m-am antrenat. O dată pe săptămână echipa a doua juca în compania primei echipe. Eu nu aveam voie să joc! Înainte să înceapă sezonul următor, a trebuit să dau un test ca să fiu reprimit la prima echipă. Am dat testul, am revenit la echipă. Îmi amintesc că, înainte să înceapă campionatul, în Baia Mare s-a organizat un turneu de pregătire și am câștigat cupa pentru cel mai bun jucător. Dar de atunci, de după dubla din Cupa Cupelor, oricând se pierdea un meci sau se întâmpla ceva în echipă, singurul vinovat eram eu. Că aveam vreo legătură sau nu. Și când am sesizat asta, nu mi-am mai ținut gura. Adevărul ăsta este: în loc să las să se liniștească treburile, eu am răspuns și iar am răspuns. Am provocat. L-am provocat pe Pană să continue să se comporte cu mine așa cum s-a comportat.

– Acum, după atâta distanță în timp și în spațiu, cum privești lucrurile?
– Fiecare dintre noi în acțiunile pe care le întreprinde are un motiv. Dacă el a făcut ce a făcut, precis a avut un motiv pentru care aceasta i s-a părut soluția cea mai bună. Iar eu i-am cam dat singur armele în mână ca să facă tot ceea ce a făcut.

Cupa Minaur 1984

”L-am sunat pentru că din suflet mi-a venit să îl felicit”

– Revederea cu Pană s-a produs la sărbătoarea celor 40 de ani de la înființarea clubului Minaur când ai revenit în Baia Mare.
– Da. Și toată lumea se aștepta să îi reproșez ceva. Să îi spun ceva. Așa că la întâlnirea de dinainte de meciuri, după ce mai mulți au vorbit, atunci când s-a lansat întrebarea ”Mai vrea să vorbească cineva?”, așa s-a făcut o liniște în sală… Și am zis ”Eu doresc să vorbesc!”

– Mai am notițele de atunci. Ai spus, printre altele, ”niciodată nu mi-ați provocat o emoție atât de puternică, nici atunci când eram jucător, precum o am acum, fiind în mijlocul dumneavoastră. Atât am vrut să spun. Hai Minaur!”
– Eram foarte emoționat. Emoționat de tot. Pentru mine a fost un eveniment cu adevărat deosebit. Unul dintre cele mai frumoase din viața mea! Ar fi fost păcat să îl stric… Reunirea din Baia Mare a fost în mai, iar în septembrie am participat cu Maricel la un eveniment, ”100 de ani de Olimpism în România” în București. Și Maricel mi-a amintit atunci că e ziua lui Pană. Țin minte că pornisem deja spre casă, am oprit mașina și am sunat-o pe Clara Pană, numărul ei îl aveam, și l-am cerut pe Pană la telefon. Țin minte exact ce i-am zis: ”Dacă de fiecare dată când v-am sunat până acum a fost ca să vă cer ceva, de data asta nu vreau să vă cer nimic. Am sunat doar ca să vă felicit”. Mi-a mulțumit. Cred că am redevenit prieteni. Și acum sincer îți spun: l-am sunat pentru că din suflet mi-a venit să îl felicit. Am spus de multe ori că nu am să îl iert. Am fost supărat pentru că nu mi s-a părut corect cum a procedat. Dar după aceea m-am gândit, așa cum ți-am mărturisit deja, că fiecare dintre noi face ce face pentru că are un motiv. Și dacă nu știi motivul, nu cunoști exact împrejurările în care s-a luat o decizie, nu ai cum să înțelegi și nu poți să dai un verdict. Cel mult poți emite o părere.

”Adevărul este că sunt tare rău de gură”

– Ne întoarcem pe teren: hai să ne amintim puțin de Cupa IHF câștigată în 1985.
– Stai un pic că povestind acum noi doi, mi-am mai amintit ceva. În 1983 mi-au descoperit ceva probleme la inimă, am și fost internat la Fundeni. Pană m-a dus în Germania să mi se facă investigațiile acolo, să vadă care este situația cu mine. Vezi, și pentru asta trebuie să îi mulțumesc lui Pană! Și acolo, în loc să tac, l-am provocat din nou. Era deplasarea în care a rămas peste hotare Klaus Haberbusch. A urcat Pană în autocar și a zis: ”Ocsi, cumpără-ți pixuri, va trebui să scrii declarații pentru că erai prietenul lui Klaus!” Iar eu am răspuns: ”Nu, nea Pană. Un pix îmi ajunge, pentru că voi scrie că dumneavoastră l-ați învățat!” Adevărul este că sunt tare rău de gură. Recunosc: nu mă provoca pentru că nu mă pot abține și răspund. Efectiv nu îmi pot ține gura!

Minaur – aprilie 1985

”Cât de fericiți am fost toți! Cât am mai cântat…”

– Acum putem merge la Zaporoje?
– Meciul acela l-am văzut și revăzut. Cred că eroi am fost toți în meciul acela, dar trebuie să scot în evidență doi jucători: Petran a fost un factor important, care, însă, nu ar mai fi fost important dacă Stamate nu făcea ce a făcut! Meciul, cine a fost interesat, l-a văzut. Așa că îți spun ceva din culise. Singurul care a adus atunci o sticlă de șampanie cu el în vestiar a fost Stamate. Noi, ceilalți, nu că nu ne-am gândit că vom câștiga finala, dar nu ne-a trecut prin cap să sărbătorim încă din vestiar. Când ne-am revăzut în 2014 în Baia Mare, Petran mi-a spus: ”În bucuria ta, ai vrut să îmi dai cu pumnul în piept și mi-ai nimerit gura. Mi-ai spart buza la Zaporoje!” După ce mi-a spus, parcă mi-am amintit ceva… Bucuria a fost imensă, îți dai seama, după așteptarea verdictului care părea că nu se mai termină. Cât de fericiți am fost toți! Cât am mai cântat…

Cupa IHF 1985
Cupa IHF 1985
Minaur vs Drott Halmstad, martie 1986

”Aveam 34 de ani. Normal că nu mai jucam ca și la 25 de ani…”

– În 1987 te-ai despărțit de Minaur.
– Pană a renunțat la serviciile mele de jucător. M-a întrebat: ”Ocsi, mai poți juca așa ca și acum nu știu câți ani?” Aveam 34 de ani. Normal că nu mai jucam ca și la 25 de ani, nici măcar ca și la 30. Așa că Pană mi-a propus să iau o echipă de copii și să antrenez. Și asta am făcut. După un timp a venit propunerea să merg la Satu Mare să și joc, să și antrenez. Mi-au făcut capul mare. Eu eram angajat la mina din Cavnic. Am plecat la Satu Mare doar după ce am primit asigurări că voi rămâne angajat la mină. Nu prea era nu știu ce echipă, dar aveam obiectiv să promovăm în prima divizie. Eram în serie cu Minerul Cavnic și ne-am întâlnit cu ei la un meci de pregătire înainte să înceapă campionatul. I-am bătut și eu m-am trezit cu salariul blocat. A trebuit să îmi găsesc alt loc de muncă, nici nu mai țin minte unde m-am angajat. La Satu Mare am jucat un an de zile, după care am ajuns la Târgu Mureș din nou.

”M-au dat afară jucătorii: eram mai sever decât Pană!”

– În Spania cum ai ajuns?
– În 1990 m-am gândit să joc și eu peste hotare, să îmi fac niște bănuți, să îmi cumpăr apartamentul în care locuiam și să îmi schimb Dacia. Am început să caut. Dar aveam deja 37 de ani… Neculai Vasilcă, cu care eram prieten de familie, s-a dus în Spania și mi-a găsit și mie echipă. Așa am ajuns în Spania. Să nu crezi că a fost fără peripeții. Prima mea echipă din Spania era pe ultimul loc în liga secundă și m-au legitimat pentru retur, ca să îi ajut să se salveze de la retrogradare. Tot returul am pierdut un singur meci, pe ultimul, când eram deja salvați. Am rămas patru ani la echipă. Așa a început aventura mea în Spania. Apoi am jucat în campionatul catalan. Am fost și antrenor. M-au dat afară jucătorii: eram mai sever decât Pană! M-a chemat președintele onorific și mi-a zis: ”Iosif, oamenii ăștia vin la handbal după orele de servici. Vin aici să se distreze!” Pe mine nu mă interesa: dacă intrau în sală, trebuia să fie disciplinați. Așa că jucătorii au zis clar că nu mă mai vor antrenor, dar mă vor în continuare jucător. Pivotul echipei, director de sucursală de bancă, era cel mai încântat, pentru că mereu dădea goluri din pasele mele…

Minaur vs Grosswalldstadt, aprilie 1986

”Am mai jucat până când soția mi-a spus că dau mai mult din gură decât din picioare”

– Când ai simțit că trebuie să spui stop?
– Am mai jucat până când soția mi-a spus că dau mai mult din gură decât din picioare! În plus, a contribuit la decizia mea de a nu mai juca și o accidentare în urma căreia am avut trei coaste fisurate și pleura perforată. Așa s-a terminat povestea mea cu handbalul. Antrenor nu mi se potrivește pentru că nu sunt deloc diplomat. În principiu știu despre ce e vorba: să scoți maximum posibil din fiecare jucător fără să simtă presiunea. Dar în practică nu îmi iese. Eu spun o dată, mai spun o dată, a trei oară te dau afară. Nu stau la discuții.

– Handbalist în România, handbalist în Spania. O diferență majoră?
– Tot ce ne-au arătat în România, tot ce ne-au învățat la capitolul pregătire fizică nu a avut niciun fel de logică. Nu pentru anii pe care îi trăim acum, ci nici măcar pentru acea perioadă. Mă refer strict la știința de a face pregătire fizică. După ce am ajuns în Spania și am început să fac pregătire fizică am rămas cu gura căscată. Și nu din cauza efortului… Am făcut un curs, pentru că am fost monitor la o sală de forță, și profesorul ne-a spus foarte clar că trebuie să explicăm sportivului/clientului de ce trebuie să facă un anumit exercițiu, care parte a corpului o implică, de ce întâi se face un exercițiu și abia apoi un altul. Totul trebuie explicat. Pe noi ne puneau să facem una sau alta fără să explice nimic. ”20 de ture de stadion”, ziceau. Și gata. Eu practic niciodată nu am fost cu adevărat pregătit fizic până când am ajuns în Spania și am învățat să mă pregătesc.

Minaur vs Grosswalldstadt, aprilie 1986

”Nu am avut preferințe, nu am făcut diferențieri”

– Nu ai pomenit prea multe nume de jucători în poveștile astea pe care tocmai le-am depănat împreună.
– Nu. Asta pentru că întotdeauna toți colegii mei de echipă au fost egali în fața mea. Nu am avut preferințe, nu am făcut diferențieri. Doar nu voi începe acum, pomenind de unii și uitând de alții. Mereu așa am gândit: toți suntem colegi, toți muncim pentru rezultate bune la echipă și pentru o viață bună pentru noi și familiile noastre. Dar două nume parcă tot aș pomeni. Pe al lui Iosif Oros, care a venit la Minaur în același an cu mine, dar având o cu totul altă carte de vizită decât mine: tocmai fusese desemnat cel mai bun jucător la un turneu al echipei naționale de tineret. Din punctul meu de vedere era un jucător foarte valoros. Al doilea nume este cel al lui Constantin Odae, pe care l-am găsit la Minaur. Tocmai laureat campion mondial universitar. Ambii erau jucători foarte buni, eu îi simțeam ca fiind mai valoroși decât mine la acea oră și de aceea când am venit la Minaur am avut mari emoții că nu îmi voi găsi locul în echipă. Dar nu a fost așa, după cum ți-am povesit deja…

”Nu cred că aș putea juca în handbalul de acum”

– Nu îți e dor să joci handbal?
– Am mai încercat să joc la veterani. Dar știi cum se spune: păcatele tinereții se plătesc. Toate accidentările care nu au avut cursul de recuperare normal acum își cer tributul. Firește că mi-ar plăcea să mai joc, desigur că mă mai gândesc la asta uneori… Dar nu mai pot alerga nici 20 de metri. Mi-am cumpărat o bicicletă ca să mai fac mișcare.

– Maricel Voinea îmi mărturisea că visează uneori noaptea că încă e jucător…
– Sunt de acord cu el. Și eu mai visez uneori că încă joc handbal. Dar nu știu dacă mi-ar plăcea în handbalul de acum. Eu când eram jucător și făceam un fault sau comiteam o eroare, ridicam mâna și recunoșteam: ”Da, eu!” Acum nu mai recunoaște nimeni nimic. Din contră: milogeală. Dar la toate nivelurile și în toate sporturile. Iar arbitrajele sunt mai părtinitoare decât pe vremea mea. Numai mă enervez! Așa că nu cred că aș putea juca în handbalul de acum. Dar așa, ca idee, da: mi-ar plăcea să mai joc.

”Minaur este pentru mine un vis împlinit!”

– Au trecut anii, s-au cernut amintirile. Ce înseamnă Minaur pentru tine?
– Minaur este pentru mine un vis împlinit! Trecem de la vise la visuri… Când eram mic visam să fiu soldat. Acum conflictele și suferința mă sperie. Nu mai vreau să fiu soldat! Dar Minaur a rămas un vis împlinit! După toți acești ani rămâne un vis împlinit. Să faci ce îți place să faci, să fii parte dintr-o echipă care e perfectă pentru momentul respectiv și să ai rezultate, asta înseamnă să fii foarte norocos! Dintre toate locurile pe unde am jucat, în Baia Mare, la Minaur, a fost cel mai frumos. Cel mai frumos! De departe cel mai frumos…

– Rămânem în Baia Mare. Care a fost sentimentul să joci din nou pentru Minaur, în 2014, la întâlnirea de 40 de ani de la înființarea clubului?
– Atunci, după ce s-a terminat meciul în care am jucat, am spus la microfon așa: ”Trebuie să ne dați afară!” Pentru că efectiv acesta era sentimentul: nu mai voiam să plec! Nu mai voiam să plec din sala sporturilor! Pentru mine, întoarcerea acasă, în Baia Mare, a iscat o mie de trăiri. O mie de sentimente. Așa m-am simțit revenind în Baia Mare: ca și cum, după un drum foarte lung, m-am întors acasă. Și de acasă nu mai vrei să pleci!

În timp ce povestește, parcă îl revăd jucând. Cum se uita în stânga și mingea pleca în dreapta. Sau invers. Cum semăna mereu derivă în adversari pentru că niciodată nu alegea soluția previzibilă. Cum, așa rău de gură cum admite că e, în teren reușea să își păstreze mintea limpede, determinându-și coechipierii să funcționeze ca o mașinărie perfectă, demnă de un ceas elvețian. O mașinărie care arunca adversarii în disperare și suporterii în extaz. Și parcă aud și acum pulsul sincron al miilor de spectatori. Al miilor de inimi: MI-NA-UR!

Repere biografice

Data și locul nașterii: 19 martie 1953, Brașov;
Debut în handbal: Școala Sportivă ”Gheorghe Gheorghiu Dej” (1967);
Echipe de club de prima ligă: Târgu Mureș (1971-1974, 1988-1989), Bacău (1974-1977), Baia Mare (1977-1987);
Din 1990 a evoluat în Spania;
Loturi naționale: convocat la loturile reprezentative de juniori și seniori;

Naționala României, înainte de Jocurile Olimpice din 1980

Spicuiri de palmares
2 medalii olimpice de bronz (1980 – URSS, 1984 – SUA);
2 titluri mondiale universitare (1978 – Polonia, 1980 – Franțaa);
1 loc 2 la Supercupa Mondială (1979 – RFG);
1 Cupa IHF cu Minaur (1985);
3 semifinale de Cupa Cupelor (1978/1979, 1980/1981, 1985/1986)
3 Cupe ale României cu Minaur (1978, 1983, 1984)
3 titluri de vicecampion al României cu Minaur (1979/1980, 1980/1981, 1984/1985)
5 medalii de bronz în campionatul României cu Minaur (1977/1978, 1981/1982, 1982/1983, 1983/1984, 1986/1987);

Altele
Maestru Emerit al Sportului
Medalia Națională ”Serviciu Credincios”, clasa a III-a (2000)

Ramona-Ioana Pop
Sursă foto: arhiva personală Ion P. Pop și Iosif Boroș

CITEȘTE ȘI:
Clara Pană: „Mereu aşa a considerat: că Minaur este copilul lui”
Maricel Voinea: ”Mă mai visez câteodată la Jocurile Olimpice: uit că am 60 de ani”
Mircea Petran: ”Când auzeam vuietul tribunelor, clocotea sângele în noi să ieşim pe teren!”
Nicolae Neșovici: ”Aproape 4.000 de oameni erau în sală. Și, totuși, s-a făcut liniște. Nici nu respira nimeni!”

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.