A jucat fundaș la Universitatea Cluj și s-a îndrăgostit de fotbal. Apoi a descoperit handbalul și a făcut carieră ca pivot. La 18 ani a ajuns la HC Minaur Baia Mare, echipă pentru care a jucat două decenii. Începe să râdă când îl întreb de cantonamente, admițând că au fost extraordinar de grele, dar și extraordinar de frumoase. Abia acum câteva luni a văzut pentru prima oară înregistrarea finalei de la Zaporoje și spune zâmbind că nu a jucat rău. Uneori, spune Ioan Marta, mai visează câte un meci și mărturisește că și-ar dori să întoarcă timpul înapoi să mai joace măcar o dată pentru Minaur.
”Fotbalul a fost prima mea dragoste”
– Cum v-ați descoperit dragostea pentru sport: direct pe semicercuri?
– Nu. Fotbalul a fost prima mea dragoste. Erau câțiva copii de la mine din cartier care practicau fotbalul și așa am ajuns și eu la Universitatea Cluj, la grupa de pitici. În clasele a V-a și a VI-a am jucat fotbal, la finele clasei a VI-a am trecut la handbal. ”Tu de astăzi mergi la handbal!”, mi-a zis profesorul meu de educație fizică, Gheorghe Zamfir. ”Păi eu joc fotbal!”, i-am spus. ”De azi joci handbal”, mi-a spus. Și așa m-am apucat eu de handbal.
– V-a cucerit din prima handbalul sau duceați dorul fotbalului?
– Am prins dragoste de handbal din prima! Dacă vă spun că prima dată am fost portar, mă credeți?! Apoi am fost centru, extremă și abia apoi am ajuns pivot. Dar mi-a plăcut antrenorul, am prins repede totul din zbor și așa am ajuns la echipa de juniori I, care atunci era formată din elevi de liceu. Eu eram în clasa a VII-a, colegii mei erau în clasa a XI-a, așa că eram mezinul echipei. Acolo și atunci s-a înfiripat dragostea mea pentru handbal. Nu am crezut eu atunci că voi ajunge să mă realizez din handbal. Nicio clipă nu am bănuit, nici măcar nu am visat ce va urma…
”Tu ai venit pentru Minaur…”
– Și a urmat Minaur.
– Nu direct. În vara lui 1975, echipa Cuprom Baia Mare, antrenată de Pascu și Tegzeș, a venit la Cluj pentru un turneu. Antrenorii de la Cuprom m-au întrebat dacă nu aș dori să vin în Baia Mare. Nici nu terminasem, încă, junioratul. Aveam 17 ani. Vara a fost discuția, în toamnă deja eram în Baia Mare. La Cuprom. În perioada aceea se jucau meciuri de pregătire între Cuprom și Minaur. După câteva meciuri din astea, nea Pană mi-a zis: ”Vezi că tu nu ai venit în Baia Mare pentru Cuprom! Tu ai venit pentru Minaur…” În vara lui 1976 deja eram la Minaur. Aveam 18 ani.
– Ce ați găsit la Minaur?
– Foști jucători de la Universitatea Cluj: Răzor, Palko, Chircu, Negovan, Panțâru… Așa că nu m-am simțit chiar străin. Ceea ce nu m-a scutit de o primire în vestiar pe care și acum mi-o amintesc! Jucătorii de la Minaur de atunci erau cam cu 10 ani mai mari decât mine. Așa că atunci când am intrat prima dată în vestiar am salutat: ”Bună ziua!” Mi s-a răspuns scurt: ”Ieși afară!” Am ieșit, dar nu am înțeles ce nu a fost bine. Intru iar: ”Bună ziua!” Replica vine la fel: ”Ieși afară!” Faza s-a tot repetat de câteva ori… Până la urmă li s-a făcut milă de mine și mi-au spus că nu e bună formula de salut: ”Spune «Salut, băieți!»” Mi-au arătat unde mă pot așeza. Firește că a apărut Panțâru și m-a întrebat: ”Ce-i, măi, nici nu ai venit bine și deja mi-ai luat locul?!” Ei glumeau mereu, eu eram atât de tânăr încât nu știam cum să mă comport… Dar m-au inclus imediat în echipă.
– Dacă v-au timorat coechipierii, relația cu Lascăr Pană cum a debutat?
– Eu eram obișnuit să muncesc, așa că nu a fost greu pentru mine să mă adaptez cerințelor lui nea Pană. Cu disciplina eram obișnuit de la primul meu antrenor. Muncă, disciplină, punctualitate – erau vitale pentru nea Pană, dar cam în același regim mă crescuse și Claudiu Matis. Așa că pentru mine nu a fost complicat. Îmi amintesc că îți puteai regla ceasul după nea Pană: la fără două minute eram deja toți aliniați și îl așteptam la antrenament.
”Cât de greu a fost, cât de frumos a fost…”
– Să vă adaptați rigorii impuse de Lascăr Pană nu v-a fost greu, spuneți. Dar știu sigur un capitol la care v-a fost dificil să vă adaptați: cantonamentele.
– Oooo, cantonamentele erau frumoase! (râde) Dacă aș duce acum orice echipă într-un cantonament la Izvoare așa cum îl organiza nea Pană, cred că s-ar lăsa de handbal toți jucătorii. Sau cine știe ce s-ar mai putea întâmpla, dar cred că SMURD-ul ar fi implicat… (râde din nou) Cantonamentele au fost foarte-foarte grele. Vreo 17 ani la rând am prins și cantonamentul de vară, și cel de iarnă. Deci am peste 30 de cantonamente cu nea Pană la activ. Cantonamentele erau mereu extraordinar de dificile, dar când intram apoi în sală aveam senzația că zburăm. Dar nu știu dacă mă credeți, așa istovitoare cum erau, cantonamentele erau și foarte frumoase.
– Acum, după atâția ani, cred și eu că vi se par frumoase.
– Nu, sincer. Erau frumoase, știam asta, simțeam asta și atunci. Antrenamentele erau grele, dar între ele era relaxarea, veneau poantele, glumele. Toți aveam poante, nu eram o echipă de ursuzi. Chiar dacă eram la capătul puterilor uneori, mai găseam energie să glumim. Eram și o echipă de jucători foarte muncitori. Care înțelegeam să muncim pentru că ne doream rezultate. Ne doream toți să ajungem sus. Firește, pădure fără uscături nu este: au fost jucători care au venit și după câteva zile de cantonament și-au făcut bagajele și duși au fost. Dar cred că toți foștii mei colegi v-au spus asta: cât de greu a fost, cât de frumos a fost…
”Am stat luni de zile în cantonament!”
– Ce considerați că a conferit forță Minaurului anilor ’80?
– Nucleul! Eram extraordinar de uniți. Asta a adus rezultatele. Dacă unul avea o problemă, toți mergeam spre el. Ne mobilizam unul pe altul, strângeam rândurile și făceam totul pentru victorie. Înțelegeam că locul în echipă trebuie câștigat, trebuie meritat. Când primeai șansa să joci, trebuia să o fructifici. Altfel treceai iar în spate. Noi înțelegeam asta. În echipele de azi asta se întâlnește mai rar. Eu când am ajuns la Minaur mai erau în fața mea trei pivoți: Panțâru, Chircu și Revi. A trebuit să joc ceva timp să îmi câștig locul în echipă…
– Petreceați și foarte mult timp împreună, unitatea a derivat și de aici.
– Înaintea celor două cupe europene câștigate nu am stat în cantonament zile. Nu am stat săptămâni. Am stat luni de zile în cantonament! Ne vedeam soțiile când făceam schimbi de genți: le dădeam hainele murdare, ne aduceau hainele curate. Duminica, după meciurile jucate acasă, aveam câteva ore în care puteam merge acasă să petrecem timp în familie. După meciurile din deplasare mergeam direct la hotel. Așa au venit performanțele. Acolo, în canonamente, se unea echipa. Au fost sacrificii, dar au fost ani frumoși. Foarte frumoși. Mi-aș dori să fiu iar tânăr și să joc din nou pentru Minaur! (și se așterne liniștea, cred că prima oară în dialogul nostru)
”Acela a fost un meci frumos. L-aș juca din nou oricând!”
– Dacă v-ați întoarce la un meci pe care ați dori să îl jucați din nou pentru Minaur, care ar fi?
– (nu stă deloc pe gânduri) Meciul cu Halmstad de la a doua Cupa IHF câștigată. La cel disputat în Baia Mare, nu la cel din Suedia, unde am pierdut cu 10 goluri, că acolo – după cum au evoluat lucrurile -am putea spune că Minaur nu a participat. (râde) La 10 goluri diferență nu putem spune că am fost în teren… Au fost mai mulți factori care au condus spre rezultatul de la Halmstad, azi asta nu mai contează. Important este returul! La conferința de presă de după meciul din Suedia, nea Pană le-a adormit vigilența lăudându-i și făcându-i să se viseze deja în finală! De la ziariști a venit direct la noi și ne-a spus scurt: ”Băieți, îi eliminăm!” O săptămână numai la returul cu Halmstad am lucrat. Până în detaliu. Ne făcusem toate calculele. În prima repriză am jucat în apărare 5+1, iar în repriza a doua Covaciu și cu mine am luat interii om la om. Acela a fost un meci frumos. L-aș juca din nou oricând!
”Voiam să ne bucurăm spectatorii prin jocul nostru!”
– Unitatea v-a făcut puternici. Atât de iubiți ce v-a făcut?
– Eram atât de respectați în orașul ăsta! Așa de iubiți! Rezultatele în primul rând i-au făcut pe oameni să ne iubească. În al doilea rând lumea venea la meciurile noastre pentru că jucam frumos. Azi prea puțin se lucrează tactic. Noi aveam câteva combinații care încântau spectatorii. Care îi făceau să ne aplaude în picioare, minute în șir. Firește, iar ne întoarcem: fără pregătirea de la antrenamente, din cantonamente, nu ar fi fost posibil așa ceva. Și să nu îl uităm pe meseriașul care dirija totul! Pentru că Lascăr Pană a fost un mare meseriaș în handbal. Revenind la spectatori. Își doreau să fie aproape de noi. Tot timpul. Nu doar la meciuri unde ne aplaudau și ne încurajau făcându-ne să ne simțim extraordinar. Dar voiau să fie alături de noi și în afara sălii. Ne salutau, ne puneau întrebări, ne felicitau. Nu știam cine sunt, cum îi cheamă. Dar știam că sunt cei care la fiecare meci sunt în tribune și ne scandează numele. La Minaur povestea cu spectatorii care sunt al 8-lea jucător nu era o poveste. Spectatorii noștri trăiau alături de noi și asta ne făcea să dorim de fiecare dată nu doar să câștigăm, ci să jucăm și frumos. Asta era: voiam să ne bucurăm spectatorii prin jocul nostru! Și ei simțeau și vedeau asta.
– Acasă nici nu vă făceau prea multe echipe probleme…
– Erau două-trei echipe cu care erau derby-uri acasă. În campionat mă refer. Restul echipelor știau că în Baia Mare nu se câștigă. Mai mult: ne rugau uneori adversarii să nu îi batem foarte tare. Noi când auzeam vuietul tribunelor nu mai simțeam decât emoția dată de dorința de a câștiga, de a nu ne dezamăgi suporterii, de a ne onora spectatorii atât prin rezultat, cât și prin maniera de joc.
”O combinație extraordinară între șutul lui Stamate, podeaua sălii și… Dumnezeu”
– Povestea primei Cupe IHF câștigate de Minaur cum ați trăit-o?
– La echipă venise și Doru Porumb, eu eram cam a doua opțiune pentru pivot. Rolul meu era mai important atunci când jucam cu doi pivoți. Povestea meciurilor o știți, nu v-o mai spun și eu. Poate nu știți exact, însă, ce muncă intensă era în spatele fiecărui joc. Nea Pană se documenta extrem de amănunțit despre adversari și ne instruia în consecință, așa că – pe când intram în teren – știam cam 75% din tot ce știe și poate fiecare jucător în parte. O muncă extraordinară a fost în spatele acestei Cupe IHF, iar bucuria când am câștigat-o a fost pe măsură. Cred că abia după meciul de la Viena am început să ne gândim că avem șansa de a cuceri trofeul. Atunci am simțit ce șansă fantastică avem și am început să visăm. Așa că ne-am dus la Zaporoje cu un singur gând: să câștigăm cupa! Am și analizat finala mult atât cu nea Pană, cât și noi între noi. Am întors adversarul pe toate fețele, astfel încât să nu poată să ne surprindă cu nicio noutate.
– În schimb Minaur i-a surprins cu Stamate…
– Acuma sincer vă spun: șansa noastră a fost o combinație extraordinară între șutul lui Stamate, podeaua sălii și… Dumnezeu. (râde) În acel moment, nu prea mai credeam că se mai poate schimba ceva. Maricel i-a pasat, Stamate a înscris, Minaur a câștigat Cupa IHF. A fost un succes enorm pentru echipă și pentru Baia Mare. Tare mult ne-am fi dorit în acel an să completăm succesul european și cu un titlu național. Nu s-a putut. Am atâtea rezultate în palmares, dar nu am fost niciodată campionul României cu Minaur. Regret nespus că nu am fost campionul țării mele cu Minaur! Să vă mai spun ceva: eu abia acum vreo șase luni am văzut prima oară finala de la Zaporoje. Și uitându-mă după atâția ani la meci, vorbeam eu cu mine: ”Măi da tu nici nu ai jucat așa de rău! Atât cât ai jucat…”
– A doua Cupă IHF?
– Aproape toate meciurile decisive le-am jucat acasă. Pierdeam în tur, ne reveneam acasă în retur. Nici publicul nostru nu făcea tare bine adversarului, în schimb pe noi ne mobiliza. Celelalte echipe, neobișnuite cu așa atmosferă cum era în sala din Baia Mare, clacau și sub presiunea tribunelor. Finala cu Kaunas s-a jucat de la egal la egal până a intrat în teren Liviu Pavel cu aruncările lui secrete. Am profitat rapid de greșelile lor și ne-am desprins pe contraatac. Bucuria a fost mare și la Zaporoje, și acasă, cu Kaunas. Dar aici, la a doua Cupa IHF câștigată, cu tribunele arhipline, cu toată lumea alături de noi, parcă a fost totul mult mai frumos.
”Doi ani de zile nici nu am mai vrut să văd handbal”
– Despărțirea de Minaur când și cum s-a întâmplat?
– În 1996 semnasem un nou contract cu Minaur, pentru încă doi ani. Contract de jucător. Dar au intervenit niște schimbări și eu am devenit antrenor secund, cu Avramescu principal. Mi-am pierdut astfel contractul de jucător, oricum la echipă venise Pârâianu, un jucător de perspectivă la acea oră. După șase luni, altă schimbare: am fost antrenor secund cu Panțâru principal și Neșovici – antrenor cu portarii. Încă șase luni de zile. După care am rămas, cum s-ar spune, cu ochii în soare. Dureros a fost că nici măcar nu și-a luat nimeni rămas bun. Am fost foarte supărat, doi ani de zile nici nu am mai vrut să văd handbal. Apoi am făcut împreună cu soția mea clubul nostru privat. Era 1999.
– Devenind antrenor ce ați împrumutat din stilul lui Lascăr Pană?
– Am luat de la el totul: disciplina, seriozitatea, punctualitatea. Sunt o fire la fel de impulsivă. Tot încerc și îmi zic să fiu altfel, dar nu reușesc. Dar ceva fac eu bine deoarece, socoteam într-o zi, am cam 130 de copii care au ajuns să joace în Liga Națională și în Divizia A. Când văd jucători care vor să facă performanță, atunci sunt alături de ei și încerc să îi îndrum. Așa cum eu am făcut performanță în handbal, am terminat o facultate, am făcut școala de antrenori, tot așa încerc să îi ajut și eu pe alții să se realizeze. Csepreghi, Dumanska, Sas, Pârvan, Bușecan. Doar câteva nume.
”Pentru mine Minaur e totul”
– De când nu ați mai jucat handbal?
– De la întâlnirea prilejuită de 40 de ani de la înființarea clubului Minaur. Bine, și atunci mai mult am încercat să jucăm. Am avut emoții când am ieșit pe teren. De ce nu mai joc? Am avut probleme cu spatele, le-am tratat. Apoi au început probleme cu picioarele. Trebuie să le rezolv și apoi poate am să mai joc. Îmi doresc să joc. Visez meciuri. Serios vorbesc. Și mă consum în somn. Apoi mă trezesc… Asta este viața: trece peste noi! Dar ce lucruri frumoase rămân după noi…
– Am uitat să vă întreb: erați jucătorul preferat al băieților dumneavoastră?
– Tata era tata! (râde) Dar nu eram jucătorul lor preferat. Mircea Petran era jucătorul preferat al lui Tudor, iar Nicolae Neșovici era preferatul lui Ionuț. Tudor a jucat extremă dreapta, Ionuț centru. Niciunul nu a devenit portar, deși ambii au avut idoli portari.
– După tot acest timp care a cernut amintirile: ce este Minaur pentru Ioan Marta?
– Pentru mine Minaur e totul. La Minaur m-am realizat. Din toate punctele de vedere. Iar Lascăr Pană a fost al doilea meu tată. Datorită lui sunt ceea ce sunt.
REPERE BIOGRAFICE
Data și locul nașterii: 6 iulie 1957, Dezmir (județul Cluj);
Debut în handbal: CSȘ Cluj-Napoca (1971);
Traseu de jucător: Cuprom Baia Mare (1975-1976, Divizia B), Minaur Baia Mare (1976-1996, Divizia A);
Spicuiri de palmaresul de jucător
2 Cupe IHF (1985, 1988);
3 semifinale de Cupa Cupelor (1978/1979, 1980/1981, 1985/1986);
5 Cupe ale României (1978, 1983, 1984, 1985, 1989);
7 titluri de vicecampion al României (1980, 1981, 1985,1992, 1993, 1994, 1995);
8 medalii de bronz în campionatul României cu Minaur (1978, 1982, 1983, 1984, 1987, 1988, 1989, 1990);
Traseu ca antrenor: HC Minaur Baia Mare (1996, antrenor secund), CS Marta Baia Mare (1999 – prezent);
Spicuiri de palmaresul de antrenor: 1 titlu de campion național, 5 titluri de vicecampion național, de două ori medaliat cu bronz. În jur de 15 jucători promovați la loturile naționale de juniori și seniori (masculin și feminin).
Altele
Maestru Emerit al Sportului (2011).
Ramona-Ioana Pop
Sursă foto: arhiva personală Ion P. Pop și Ioan Marta
CITEȘTE ȘI ALTE AMINTIRI DE (MIN)AUR:
Maricel Voinea: ”Mă mai visez câteodată la Jocurile Olimpice: uit că am 60 de ani”
Mircea Petran: ”Când auzeam vuietul tribunelor, clocotea sângele în noi să ieşim pe teren!”
Nicolae Neșovici: ”Aproape 4.000 de oameni erau în sală. Și, totuși, s-a făcut liniște. Nici nu respira nimeni!”
Iosif Boroș: ”Așa m-am simțit revenind în Baia Mare: ca și cum, după un drum foarte lung, m-am întors acasă”
Doru Porumb: ”Clipele acelea cu Minaur efectiv mă luminează și în ziua de azi”
Liviu Pavel: ”Vreau să le spun tuturor celor care au fost atunci pe teren și în tribune: mulțumesc, oameni minunați!”
Alexandru Stamate: ”Ușor nu a fost să fiu eroul de la Zaporoje!”
