S-a apucat de fotbal, dar l-a abandonat de dragul handbalului. A început inter, dar a făcut carieră ca pivot. A excelat în handbal în România, dar a devenit campionul Greciei. Doru Porumb a ales la finalul junioratului să vină la Minaur, o alegere pe care nu a regretat-o niciodată. Spune că de anii petrecuți în Baia Mare se leagă cele mai mari bucurii din handbal, cele mai intense emoții și o incredibilă poveste de dragoste cu suporterii. Ceea ce nu îl împiedică să admită cu năduf că erau groaznice, groaznice, groaznice (de trei ori, ca să fie clar pentru toată lumea) cantonamentele lui Pană. Dar nici să mărturisească emoționat că fericire pură au fost cele două cupe europene câștigate…
A abandonat fotbalul pentru handbal
– Cum ați ajuns să jucați handbal?
– Eram copil și, desigur, jucam fotbal. Dar aveam un prieten la școală care juca handbal și mi-a zis într-o zi: ”Hai să vezi cum e și la handbal!” M-am gândit că nu am nimic de pierdut, cu atât mai mult cu cât handbalul era un sport foarte îndrăgit. Am mers la un antrenament, mi-a plăcut. Am mai mers la un antrenament, mi-a plăcut și ăsta: pur și simplu am simțit poftă să fac mișcare, dorință să fac sport. Și, uite așa, am renunțat la fotbal și m-am apucat de handbal. Primul meu antrenor, Valeriu Ioniță, m-a îndrumat spre postul de inter stâng, eu fiind stângaci. Pe același post cu mine juca și Marian Dumitru, cel care urma să ajungă la Steaua. Într-o zi s-a întâmplat ca pivotul nostru să se accidenteze destul de serios și atunci antrenorul mi-a zis: ”Ia treci tu pe pivot să vedem cum te descurci!” Și stângaci, și pivot, era ceva mai rar. Am început să joc pe pivot și acolo am rămas. Și așa a început povestea mea în handbal. Junior la CSȘ Ploiești.
Curtat de trei echipe, le-a ales pe toate…
– Până când ați rămas la CSȘ Ploiești?
– Până am terminat liceul. Dar între timp am jucat și pentru echipa de seniori a orașului Ploiești. Când am terminat liceul am fost curtat de trei echipe: Dinamo București, Poli Timișoara și Minaur Baia Mare. Și, ca să îți spun cinstit, am trecut pe la toate trei! Mai întâi am mers la Dinamo. M-au cazat într-un cămin ca un fel de cazarmă. Nu mi-a plăcut. Am ușchit-o de acolo. Am mers la Poli. Ca să joc la Timișoara trebuia să intru la Facultatea de Educație Fizică și Sport. Pentru asta aveam de trecut niște probe practice, inclusiv să urc pe o frânghie. Eu eram accidentat la mână, așa că am căzut de pe frânghie. Am plecat și de la Timișoara.
– Și uite așa a ajuns Doru Porumb la Minaur Baia Mare…
– … și uite așa în anul 1979 am ajuns în Baia Mare. Am dat examen și am intrat la facultate, dar a fost obligatoriu să mă duc în armată. La Zalău am făcut armata, dar venea din Baia Mare mașina după mine în timpul săptămânii să mă ducă la antrenamente. Așa am mers în paralel și cu una, și cu alta, după care am revenit în Baia Mare.
– Stați un pic: Dinamo nu, Poli nu, de ce Baia Mare da?
– Mi-au plăcut foarte mult orașul, oamenii și atmosfera de la echipă. Urmăream ce se întâmplă în handbal, știam înainte să ajung în Baia Mare că Minaur este o echipă care se luptă pentru primele locuri în campionatul României, știam că este un club serios, care îți poate deschide drumul spre multe satisfacții – ceea ce s-a și adeverit: Minaur a fost clubul care mi-a adus cele mai mari satisfacții din întreaga mea carieră de sportiv!
”Lascăr Pană m-a adoptat precum un tată”
– Ce ați găsit la echipă când ați descins la Minaur?
– Am găsit o atmosferă extraordinară. Am avut noroc să îl găsesc la echipă pe un ploieștean de al meu, pe Sorin Rădulescu, cu care de altfel fusesem coechipieri și în orașul nostru natal. În primul meu an la Minaur am jucat la echipa a doua. Atunci pivot titular la echipa mare era Constantin Panțâru. Tot pe același post era și Ioan Marta. Dar se pare că am plăcut cuiva, deoarece în 1980 am fost chemat să fac antrenamente și cu prima echipă.
– Aveați 19 ani și făceați antrenamente cu Lascăr Pană.
– Eram tare tânăr… Dar eu am rădăcini grecești, el avea rădăcini grecești, și uite așa Lascăr Pană m-a adoptat precum un tată. A devenit de altfel și nașul meu de cununie. Mi-a îndrumat în permanență pașii și eu zic că m-a îndrumat nu pe un drum bun, ci foarte bun!
”Erau groaznice. Erau pur și simplu groaznice. Erau absolut groaznice”
– Să risc să vă întreb ce amintiri vă stârnesc cantonamentele cu Minaur?
– Nu, nu mă întreba așa ceva! Nu vreau să îmi aduc aminte de cantonamente! (râde) Erau groaznice. Erau pur și simplu groaznice. Erau absolut groaznice. Aveam trei antrenamente pe zi, după fiecare cădeam la datorie toți. Asta chiar de la așa-zisa înviorare de dimineață, care teoretic era un antrenament mai ușor. Teoretic! Cantonamentele au fost groaznice. Am mai spus asta?! (râde din nou) Nici nu îmi găsesc cuvintele să îți descriu cum erau… Dar au fost și necesare! Eu cred că fără aceste cantonamente teribile nu ajungeam acolo unde am ajuns. Dar, în altă ordine de idei, îl înțeleg pe fiecare dintre foștii mei coechipieri de la Minaur care ți-au povestit deja pățanii din cantonamente. Pe fiecare îl înțeleg!
”Eram într-adevăr o echipă. Funcționam ca un tot unitar”
– Haideți că vă scot din amintirile astea dureroase. Spuneți-mi povestea primei cupe europene. Așa cum ați trăit-o dumneavoastră.
– Acum m-ai scos din cantonamentele dureroase și m-ai dus în emoție pură. Ca orice drum care te poartă spre o culme a fost foarte greu. Începutul a fost ceva mai ușor, cu adversari un pic mai accesibili. Pe parcurs, însă, adversarii au devenit tot mai puternici. Am avut momente în care am crezut că nu vom reuși, în care am căzut, dar de fiecare dată ne-am îmbărbătat și am mers mai departe. Traseul spre Cupa IHF nu îl voi uita niciodată – atât cel din 1985, cât și cel din 1988 -, a fost compus din momente excepționale de neuitat. Cele mai frumoase momente!
– Cum depășeați clipele de cumpănă?
– Discutam mereu unii cu alții la vestiar: ce puteam să facem mai bine, unde am greșit, unde am făcut ce trebuia să facem. Firește, și la Minaur existau lideri: unul a fost Maricel Voinea, altul a fost Iosif Boroș. Erau sportivi care aveau forța și înțelepciunea necesare să te ambiționeze să dai din tine tot ce ai mai bun. Dar cred că, dincolo de forța lor, momentele delicate au fost depășite pentru că eram într-adevăr o echipă. Funcționam ca un tot unitar.
”Senzația a fost asta: că m-am desprins de pământ și am ajuns direct în paradis!”
– Despre finala de la Zaporoje povestim?
– A fost o finală cum rar se poate juca, rar se poate vedea, rar se poate întâmpla. Eu nu cred că a mai existat o finală de cupă europeană care să se decidă în 4 secunde așa cum a fost cea din Zaporoje. Cum a fost? A fost agonie și a fost extaz. Niciodată în viața mea nu am mai trăit ce am trăit în acele 4 secunde. Îmi amintesc că am luat gol, cupa era pierdută. La centru, Maricel Voinea avea mingea, eu eram lângă el. Parcă îl aud și acum pe Alexandru Stamate cum striga spre Maricel: ”Dă-mi-o mie! Dă-mi-o mie!” Maricel i-a pasat și s-a întâmplat minunea. Ce fericiți am fost! Am sărit toți pe Stamate! Extaz. A urmat agonia… Agonia așteptării verdictului: a fost gol valabil sau nu?! A fost o așteptare de aproape o oră. Dar ce așteptare! Când au anunțat că golul e valabil și că am câștigat Cupa IHF, senzația a fost asta: că m-am desprins de pământ și am ajuns direct în paradis! Toți am fost extraordinar de fericiți: pentru noi, toți, era prima cupă europeană câștigată. De neuitat ce s-a întâmplat la Zaporoje.
– Întoarcerea acasă…
– … a fost cu peripeții. Rectific: cu multe peripeții! (râde) Petrecerea a început din avion. Când am ajuns în Satu Mare, ne-am suit în autocar și pe unde treceam erau oameni pe marginea drumului care ne salutau și ne zâmbeau și erau fericiți. Se bucurau de succesul nostru. În Seini ne-au blocat autocarul și a trebuit să coborâm, am povestit cu oamenii, le-am dat ocazia să ne felicite și să sărbătorim împreună. În Baia Mare ne aștepta altă mulțime de oameni. Ce de emoții, câtă fericire… Ce clipe! (cade pe gânduri și tace) Cum să le uiți vreodată?! Mă mai gândesc din când în când la ele. Clipele acelea cu Minaur efectiv mă luminează și în ziua de azi. Uite că sunt și poetic!
”Spiritul a rămas același: de a lupta și de a învinge”
– Povestea cupei din 1988 cum a fost?
– Unii au plecat, unii am îmbătrânit, unii au venit. Au venit mulți jucători noi în echipă, pentru că destui plecaseră. Au fost multe schimbări la nivel de lot, dar spiritul a rămas același: de a lupta și de a învinge. Așa a continuat Minaur să fie echipă de top național și european. Și de această dată am nimerit adversari foarte valoroși, iar drumul spre câștigarea cupei a fost nu dificil, ci foarte dificil. Am avut niște meciuri imposibil de uitat. Pe muchie de cuțit. Cred că știi la care mă refer, nu?
– Aș spune că vă gândiți la cele 10 goluri de la Halmstad și la golul de la Barcelona.
– Exact. La ele mă refer. Și acum când mă gândesc la cele 10 goluri pe care le-am ”mâncat” în Suedia și le-am răzbunat în Baia Mare, parcă nu îmi vine să cred că a fost posibil așa ceva! Am zis că încercăm să ne calificăm în ciuda handicapului de 10 goluri. Am încercat și am încercat bine… Cu Barcelona iar a fost ceva teribil. Calificarea în finală a fost decisă, practic, la ultimul atac al spaniolilor. Au fost două meciuri de neuitat. Incredibile. Și a venit finala, pe care o jucam cu deținătoarea cupei. În toate meciurile importante trebuie să existe o armă secretă: la Zaporoje a fost Alexandru Stamate, în finala cu Kaunas arma noastră secretă s-a numit Liviu Pavel. Era un copil atunci, dar a intrat în teren și a schimbat pur și simplu cursul jocului.
”Când auzeam 3.000 de spectatori strigându-ne numele, de nimic altceva nu mai aveam nevoie”
– Care era atmosfera în vestiar înaintea unui astfel de meci extraordinar de important? Cu miză imensă?
– Eram profesioniști. Fiecare știa exact ce are de făcut. Nu aveam nevoie să ne spună nimeni nimic: când ieșeam pe teren și auzeam 3.000 de spectatori strigându-ne numele, de nimic altceva nu mai aveam nevoie. Să-i vedem pe suporterii noștri cum se bucură de jocul nostru, să-i auzim cum ne încurajează, astea erau lucrurile care efectiv ne dădeau aripi.
– Cum era să simțiți atâta iubire?
– Pur și simplu ne făcea să zburăm pe teren. Simțeam venind spre noi atâta dragoste, atâta încurajare… Nu sunt cuvinte să descriu cum ne simțeam! Oamenii veneau la sală cu câteva ore înainte să înceapă meciul, ne așteptau la sală înainte și după meci, ne opreau pe stradă, oriunde mergeam eram primiți cu brațele deschise. Dragostea dintre suporteri și echipă, dintre suporteri și fiecare jucător în parte, era ceva de vis. Așa era: de vis!
”Anii petrecuți la Minaur au fost o perioadă nemaipomenită în viața mea”
– Am povestit despre bătăliile europene. Despre luptele interne vorbim?
– Am câștigat două cupe europene, dar nu am fost niciodată campionii României. Regretul este mare, mai ales că au fost ani în care puteam și meritam să fim campioni. Dar au intervenit alți factori care nu aveau nimic în comun cu sportul. Jocuri de culise, haide să le spunem așa. Regret că nu sunt campionul României, dar așa e viața: nu poți câștiga tot ce vrei, mai ales când nu totul depinde de tine. Dar nu mai contează acest regret pentru că anii petrecuți la Minaur au fost o perioadă nemaipomenită în viața mea. Am câștigat două cupe europene, am ajuns să joc la națională, am devenit și campion mondial universitar, ce altceva își mai poate dori un sportiv?!
– A existat, totuși, vreun moment în care ați regretat venirea în Baia Mare?
– Niciodată. Absolut niciodată. Să simți așa cum am simțit în Baia Mare toată dragostea suporterilor – nu cred că există ceva mai frumos pentru un sportiv. Să simți că 3.000 de inimi bat în același ritm cu inima ta e minunat.
”Nu doar rezultatele ne-au făcut să fim iubiți”
– Ce făcea din Minaur o echipă atât de puternică?
– Muncă, muncă și iar muncă. Mi-ai amintit de groaznicele cantonamente de la munte. Alergam iarna prin zăpadă de un metru, iar vara lacul Mogoșa nu avea în el apă destulă câtă am fi băut după câte un antrenament. Cam asta a fost rețeta. Am muncit enorm, am făcut multe sacrificii. Stăteam cu lunile departe de familie ca să ne atingem țelul: să fim cei mai buni. Acesta a fost regimul lui Pană: muncă, muncă și iar muncă, fără limită.
– Ce făcea din Minaur o echipă atât de iubită? Să fie rezultatele?
– Nu cred! Adică vreau să cred că nu doar rezultatele ne-au făcut să fim iubiți, ci și felul nostru de a fi. Și cred că imaginea echipei Minaur cu fiecare din noi privit nu doar ca sportiv, ci și ca om, cred că asta a făcut din Minaur o echipă atât de iubită.
”Despărțirea de Minaur nu a fost prea frumoasă”
– Când și în ce context v-ați desprins din această poveste de iubire?
– Hai să adaptez un proverb ca să îți răspund: orice șut în… spate e un pas înainte! Despărțirea de Minaur nu a fost prea frumoasă. Am fost pus pe liber. În 1991 se întâmpla, dacă bine îmi mai aduc aminte. Am avut norme de control, nu le-am trecut și am fost informat că nu mai fac parte din echipă. Eu aveam oferte din Germania și din Grecia. Așa că am optat să merg în Grecia pentru că sângele apă nu se face – asta ca să mai apelez la o zicală. Am luat cetățenia greacă și de atunci sunt aici.
”Când ne-am revăzut cu toții, din nou împreună, a fost o mare fericire”
– Ați revenit la Minaur în 2014 la celebrarea a patru decenii de existență a clubului.
– A fost o întâlnire de vis. Mergând de mai multe ori în Baia Mare, cu cei rămași în oraș m-am mai văzut. Dar cu unii foști colegi nu mă întâlnisem și de 20 de ani. Când ne-am revăzut cu toții, din nou împreună, a fost o mare fericire. Am trăit momente emoționante.
– Dar să ieșiți din nou pe teren în sala sporturilor și să auziți din nou scandat numele Minaur, asta cum a fost?
– Asta a întrecut toate limitele! Să fiu din nou pe terenul unde am muncit atât, am jucat atât, am trăit atâta fericire! Să îmi aud din nou numele scandat, să văd oamenii că mă aplaudă și că se bucură să mă revadă! A fost extraordinar. M-ai emoționat din nou. Îmi pui niște întrebări care mă fac foarte sentimental…
– Mai am pregătite câteva…
– Te rog, nu îmi mai pune întrebări din astea. Hai cu una mai ușoară!
”Frumusețea nu mi-am pierdut-o!”
– Când ați fost ultima oară în Baia Mare?
– Acum vreo trei ani, cred.
– V-a mai recunoscut lumea pe stradă?
– M-au recunoscut oamenii, m-au oprit, m-au întrebat ce mai fac, pe unde sunt. Dar crezi că ar fi putut lumea să uite frumusețea mea?! Foarte mult nu m-am schimbat. Frumusețea nu mi-am pierdut-o! (râde) Partea frumoasă este că nu mă oprește lumea pe stradă doar în România, mi se întâmplă și aici, în Grecia.
”Dacă aș putea să dau anii înapoi, să mai joc handbal…”
– Ați mai jucat handbal de atunci, din 2014, din Baia Mare?
– Am mai jucat. Dar am făcut un pic de burtică și e mai greu cu mișcarea. Dar am mai jucat meciuri de old boys.
– Vă întreb și pe dumneavoastră, așa cum i-am întrebat și pe alții…
– Aoleu, asta iar e o întrebare din aia!
– Din aia e! Așadar: vă mai visați uneori noaptea jucând handbal?
– Da. Iar ai reușit să mă emoționezi! (tace un pic) Dar da, mărturisesc că mă mai visez jucând handbal. Și nu de puține ori. Și mă bucur că se întâmplă pentru că a doua zi după ce mă visez din nou pe teren sunt mult mai în formă decât în alte zile, după vise oarecare. Dacă aș putea să dau anii înapoi, să mai joc handbal… Ce bine ar fi! Dar nu se poate.
Nu știu exact cum reușea, dar cumva reușea de fiecare dată: atunci când credeai că totul e pierdut, se întorcea în stânga, se învârtea în dreapta, se înșuruba în parchetul sălii sportului, spulbera defensive, bulversa atacuri. Și după ce dădea de pământ cu adversarii, transformându-i în inutile jaloane, îi întâmpina pe arbitri cu cele mai nevinovate priviri. Iar după ce dădea goluri neașteptate de sub câte o grămadă ca la rugby, se ridica împrăștiind zâmbete suporterilor. Mereu handbalul jucat de Doru Porumb a părut cumva foarte ușor pentru el, tare dificil pentru cei din cealaltă echipă și spectacol de super calitate pentru cei din tribune…
REPERE BIOGRAFICE
Data și locul nașterii: 3 iunie 1961, Ploiești;
Debut în handbal: CSȘ Ploiești, 1974;
Echipe în România: HC Minaur Baia Mare, 1979-1991;
Echipe de prima ligă din Grecia: Ionikos, Doukas;
Loturi naționale: convocat la loturile reprezentative de juniori, tineret și seniori (peste 50 de jocuri) ale României; component al naționalei Greciei;
Spicuiri de palmares
1 titlu de campion mondial universitar (1987 – România);
2 Cupe IHF (1985 și 1988, cu Minaur);
2 semifinale Cupa Cupelor (1980/1981, 1985/1986, cu Minaur);
1 titlu de campion al Greciei (1993, cu Ionikos);
3 titluri de vicecampion al României (1980, 1981, 1985, cu Minaur);
7 medalii de bronz în campionatul României (1982, 1983, 1984, 1987, 1988, 1989, 1990 cu Minaur);
3 Cupe ale României (1983, 1984, 1989);
1 Cupă a Greciei (1993, cu Ionikos).
Altele
Maestru al Sportului
Ramona-Ioana Pop
Sursă foto: arhiva personală Ion P. Pop
CITEȘTE ȘI:
Clara Pană: „Mereu aşa a considerat: că Minaur este copilul lui”
Maricel Voinea: ”Mă mai visez câteodată la Jocurile Olimpice: uit că am 60 de ani”
Mircea Petran: ”Când auzeam vuietul tribunelor, clocotea sângele în noi să ieşim pe teren!”
Nicolae Neșovici: ”Aproape 4.000 de oameni erau în sală. Și, totuși, s-a făcut liniște. Nici nu respira nimeni!”
Iosif Boroș: ”Așa m-am simțit revenind în Baia Mare: ca și cum, după un drum foarte lung, m-am întors acasă”
