Lascăr Pană ar fi împlinit în 14 septembrie 85 de ani. Doar că nu a mai apucat să celebreze această vârstă rotundă. Şi nici cei 45 de ani trecuţi de la înfiinţarea Handbal Club Minaur. Personalitatea sa vulcanică, însă, planează şi azi asupra fenomenului handbalistic din Baia Mare şi niciun iubitor de Minaur nu l-a uitat. De-a lungul anilor multe dialoguri am purtat cu şi despre Lascăr Pană. Niciodată, însă, nu am povestit despre Lascăr Pană cu omul care l-a cunoscut cel mai bine şi care i-a fost alături circa cinci decenii: soţia sa, Clara. Aşa că în zi de toamnă, am depănat amintiri de aur despre Pană şi Minaur. Amintiri frumoase, spuse când cu zâmbet nostalgic, când cu lacrimi în ochi. Cu dragoste şi dor. Foarte mult dor.
„Era un om extraordinar de sensibil”
– Vă mai aduceţi aminte când şi unde l-aţi cunoscut pe Lascăr Pană?
– Era în anul 1970 şi ne-am întâlnit, fireşte, într-o sală de sport. Auzisem de el, ştiam cine era…
– Cu ce v-a cucerit?
– M-a cucerit cu romantismul lui. Era un om extraordinar de sensibil. Ştiu, cei care îl cunosc doar pe antrenorul Pană, nu mă vor crede, dar în viaţa privată era un om foarte sensibil. M-a curtat cu insistenţă şi răbdare. Iar în 26 ianuarie 1974 ne-am căsătorit.
„Mai schimbă costumul, Pană!”
– Eu nu insist asupra subiectului, pentru că vă ştiu discreţia, aşa că trecem spre handbal. Avea tabieturi înainte de meciuri?
– Purta tot timpul aceeaşi ţinută. Avea un sacou bleumarin, îi spunea „haina de competiţie”. Pantaloni gri, cămașă albă, cravată grena, întreaga ţinută era mereu la fel. Și pantofii. Inclusiv şosetele! La un moment dat, îmi aduc aminte, domnul Mărieş, mare suporter al Minaurului, a strigat din tribună: „Mai schimbă costumul, Pană!”. Dar acesta era costumul lui competiţie. Nu l-a schimbat.
„Cel puţin cu o oră înainte de joc trebuia să fiu în sală”
– Ce făcea după victorii?
– Era foarte fericit şi duminica era perfectă. Atunci Minaur juca mai tot timpul duminica. Îmi povestea fiecare secundă a meciului, unde s-a procedat corect, unde s-a greşit. Cine a jucat bine, cine a greşit. Cum a fost arbitrajul. Practic retrăia întregul meci. Apoi începea să sune telefonul şi să afle rezultatele de la celelalte jocuri. Îmi povestea cine a fost la meci, cine a lipsit. Era atent la jocul din teren, dar mereu ştia şi ce se întâmplă în tribune.
– Apropo de tribune: aveaţi mereu acelaşi loc. Nu lipseaţi de la niciun meci.
– Eu nu trebuia să ajung chiar deodată cu jucătorii la meci, dar cel puţin cu o oră înainte de joc trebuia să fiu în sală. Până nu apăream în tribună, nu era liniştit. Şi în timpul meciului, mereu îmi căuta privirea.
– Vă asculta?
– În handbal nu m-a ascultat niciodată! Îl rugam să nu se mai agite atât, să nu se mai enerveze. Să stea mai liniştit în timpul jocurilor. Nu m-a ascultat niciodată.
– După înfrângeri care era atmosfera?
– Minaur nu prea pierdea acasă… Dar când se întâmpla, era mare tristeţe. Retrăia meciul acasă şi după eşecuri şi mereu analiza ce altceva ar fi trebuit să facă pentru a obţine victoria.
”Tare se bucura atunci când aveam rezultate”
– I-ați fost mereu alături. Ați simțit aceeași susținere și din partea lui?
– În anii ’80 antrenam ansamblul de gimnastică ritmică a actualului Colegiu Național ”Gheorghe Șincai”, cu care participam la competiții școlare naționale. Erau 42 de echipe participante și niciodată nu ne-am clasat mai jos de locul 6. Aproape mereu am fost pe podium, o dată am ieșit chiar campioane naționale. În fiecare an cât am pregătit ansamblul era competiție între Puiu și mine, cine e mai sus pe podiumul național. Tare se bucura atunci când aveam rezultate și mă ajuta cu tot ce putea. Țin minte că mă mai lăsa uneori să repet și în sala sporturilor 10 minute, pentru că noi, la ”Șincai”, aveam pe atunci o sală mică. Peste tot în țară unde mergeam la concursuri eram prezentată drept antrenoarea ansamblului, soția antrenorului Lascăr Pană. Și urmau aplauzele: nu știu câte erau pentru mine și câte pentru el…
1978 – „Atunci a simţit că poate face lucruri importante cu Minaur”
– Care a fost succesul cu Minaur care i-a adus cea mai mare bucurie?
– A fost Cupa României câştigată în 1978. Primul rezultat cu adevărat valoros. Atunci a simţit că poate face lucruri importante cu Minaur. Fireşte, cele două Cupe IHF aduse în Baia Mare au reprezentat tot atâtea motive de mare bucurie cu Minaur. Ţin minte, de asemenea, cât de entuziasmat a fost atunci când a eliminat din optimi echipa Drott Halmstad, după ce – în Suedia – Minaur pierduse cu 10 goluri diferenţă. Sau cât de fericit după ce Minaur a trecut în semifinale de FC Barcelona.
– La polul opus vă amintiţi o înfrângere care l-a întristat mai mult decât altele?
– Finala de Cupa României pierdută la Sighişoara, în compania celor din Constanţa. A fost extraordinar de supărat după meciul acela. L-a consolat doar amintirea numărului mare de suporteri care au mers la Sighişoara să susţină echipa. Şi faptul că galeria a strigat atunci: „Lascăr Pană nu uita, Baia Mare e casa ta!” A mai fost afectat când Minaur a trecut prin clipe grele, când echipa nu mai avea rezultate şi nici spectatori nu tare mai avea. Era necăjit că nu poate ajuta, trist ca un părinte atunci când îşi vede copilul nefericit şi el e neputincios. Pentru că mereu aşa a considerat că Minaur este copilul lui.
– Se simţea băimărean? Pentru că băimărenii e clar că l-au asimilat ca fiind unul de al lor după atâtea bucurii trăite cu Minaur.
– El se considera băimărean. Să îţi dau un singur exemplu: la începutul anilor ’90 eram în Grecia, unde conducea loturile naţionale masculine. Pe plan profesional avea rezultate, era respectat, iar noi aveam o viaţă extraordinară. În clipa când a venit din Maramureş o delegaţie şi i s-a spus că Minaur ar avea nevoie de el, în clipa aceea ne-am întors. Ţi-am spus: Minaur era copilul lui şi nimic din ce era legat de Minaur nu îi era indiferent.
„Se oprea cu oricine voia să vorbească despre Minaur”
– Avea Lascăr Pană timp liber dincolo de handbal? Departe de Minaur?
– Nu. Şi când aveam întâlniri cu prietenii de familie, tot despre Minaur se vorbea. Şi nu neapărat pentru că Puiu aducea vorba despre echipă, ci toţi iubeau la rândul lor fenomenul Minaur, erau pasionaţi de handbal şi alegeau să povestească despre asta.
– A fost o perioadă, în anii ’80, în care jucătorii de la Minaur erau iubiţi ca nişte zei. Cum vă simţeaţi?
– Îţi dai seama că atunci când auzeam sala plină de suporteri aplaudându-i şi scandându-le numele eram foarte mândră. Erau momente extraordinar de emoţionante. După jocuri suporterii aşteptau jucătorii să îi mai aplude şi să îi mai felicite încă o dată. Era o atmosferă extraordinară, greu de pus în cuvinte. Veneau şi ne felicitau şi pe noi, pe soţiile de antrenori şi jucători, erau foarte amabili şi drăguţi cu noi întotdeauna. Şi Puiu era foarte fericit pentru că simţea toată această dragoste cu care era înconjurată echipa Minaur şi simţea că el şi jucătorii lui sunt apreciaţi. Am admirat la el că a rămas mereu modest. Să îţi dau un exemplu: când mergeam pe stradă, eram opriţi mereu de suporteri care voiau să îl felicite, să îl întrebe ceva de un jucător, să îi spună ceva de vreun meci. Se oprea cu oricine voia să vorbească despre Minaur. Era foarte generos cu timpul lui atunci când era vorba de Minaur. Urmărea toate ştirile legate de Minaur, se enerva teribil când echipa era criticată sau când se scriau inexactităţi. Să îţi spun un fapt divers: ştia toate rezultatele Minaurului, la final, dar şi la pauză; ştia cine câte goluri a dat în fiecare meci. Avea o memorie de elefant.
„A simţit din prima clipă că va ieşi un mare jucător din Maricel”
– Fiindcă aţi menţionat de jucători. A mărturisit sau aţi simţit dumneavoastră că i-a fost un jucător mai aproape de suflet?
– Maricel Voinea i-a fost foarte drag. Avea 16 ani când l-a adus în Baia Mare. Îi era drag nu doar pentru calităţile handbalistice pe care le avea, pentru talentul lui aparte, ci şi pentru seriozitatea cu care muncea. A simţit din prima clipă că va ieşi un mare jucător din Maricel. Dar simpatia asta a lui pentru Maricel nu l-a împiedicat ca – atunci când Maricel a întârziat înaintea unui meci important – să spună şoferului să plece autocarul fără el. Iubea punctualitatea, era exigent şi nu suporta niciun act de indisciplină. Dar ţinea la toţi jucătorii lui. Nu exista să îl sune vreunul cu o problemă, legată de sport sau familie, şi Puiu să nu facă tot pentru a-l ajuta.
– Spuneţi că ţinea la ei, dar toată lumea ştie legenda brăduţului de la Izvoare, cu care jucătorii aveau coşmaruri în perioada cantonamentului.
– Chiar şi eu ţin mine povestea brăduţului de la Izvoare… Ştiu că era cea mai grea perioadă din an pentru jucători perioada cantonamentelor de la Izvoare. Şi acum se mai întâmplă – atunci când mă întâlnesc uneori cu foşti jucători de la Minaur – să îmi povestească despre cât de dificile erau cantonamentele lui Pană! Dar îmi amintesc şi ce spunea soţul meu de fiecare dată: că pregătirea fizică e baza. Tot aşa cum atunci când îţi construieşti o casă începi cu fundaţia.
„Voia să fie la curent în permanenţă cu ce se întâmplă cu Minaur”
– Nu a stat departe de Minaur nici atunci când deja era bolnav.
– Voia mereu să meargă la sală, să asiste la meciuri. Când deja era foarte bolnav, stătea câte o repriză pentru că obosea. Nu îi plăcea să îl vadă lumea în cărucior, îi era ruşine. Aşa că îl duceam după ce începea meciul şi la pauză ne retrăgeam. Galeria îi mai striga numele şi tare se bucura. Ştia toate rezultatele, se uita la meciuri şi la televizor, voia să fie la curent în permanenţă cu ce se întâmplă cu Minaur.
– V-a mărturisit vreun regret legat de handbal, legat de Minaur?
– Avea două mari regrete. Unul era legat de faptul că nu a înfiinţat o şcoală serioasă de antrenori. Al doilea regret era că nu a scris o carte despre antrenamentul de handbal, aşa cum îl gândea el. Ar fi dorit să transmită cuiva tot ceea ce ştia. În rest, cred că şi-a făcut datoria: a lucrat cât a putut şi niciodată nu s-a dat bătut. Când îşi punea ceva în cap, până nu rezolva nu se lăsa.
– Ştiu că dumneavoastră mergeţi şi azi la meciurile Minaurului. Care credeţi că ar fi fost părerea lui Lascăr Pană despre Minaur cel de azi?
– Cred că de un lucru nu ar fi mulţumit: că sunt atât de mulţi jucători străini. Mereu spunea că e păcat că Baia Mare creşte atâţia jucători talentaţi care ajung să joace pentru alte echipe de seniori decât pentru Minaur. Că un oraş care are atât de multe cluburi de handbal ajunge să fie reprezentat de jucători veniţi aici doar pentru bani. Fără să ştie ce înseamnă Minaur pentru Baia Mare, pentru Maramureş.
„Mereu voia să fie cel mai bun”
– Ştim multe despre Lascăr Pană. Spuneţi-ne ceva ce poate nu ştim.
– Trebuie spus că era un om profund competitiv. Mereu voia să învingă. Mereu voia să fie cel mai bun. Se gândea cum să facă astfel încât echipa să joace mai bine şi mai bine. Atât era de competitiv încât şi atunci când ne relaxam de multe ori jucam ceva. Ping-pong sau remi. Tot învingător voia să fie şi aici. Era la spitalul de recuperare, era deja foarte bolnav şi s-a înscris la campionatul de table. Era în cărucior, dar trebuia să fie pe locul I! A câştigat locul II şi, fireşte, asta l-a supărat. A fost ultimul lui trofeu…
Ramona-Ioana Pop
Sursă foto: arhiva personală Clara Pană, arhiva personală Ion P. Pop
CITEȘTE ȘI:
AMINTIRI DE (MIN)AUR | Maricel Voinea: ”Mă mai visez câteodată la Jocurile Olimpice: uit că am 60 de ani”
