A practicat ciclismul și atletismul, a câștigat premii, dar apoi a făcut cunoștință cu mingea de handbal și a fost ”dragoste la… primul antrenament”. La terminarea junioratului, curtat de mai multe cluburi, Alexandru Stamate optează pentru HC Minaur Baia Mare și descinde la echipa lui Pană direct în ”cazanele iadului” de la Izvoare. Sprintul până la brăduleț e încă amintire dureros de vie… Tot așa cum vie, dar extrem de plăcută, este și azi amintirea golului pe care l-a dat în de acum celebrele patru secunde de la Zaporoje. Întâmplător sau poate nu, el a fost singurul dintre băimăreni care a dus în vestiar o sticlă de șampanie, din care a băut chiar și Lascăr Pană. Dar să nu anticipăm…
”Între handbal și mine a fost dragoste la… primul antrenament”
– Cum ați descoperit handbalul?
– Povestea mea sportivă începe pe când eram elev la Școala Generală nr. 1 din Sfântu Gheorghe. Am practicat mai întâi ciclismul, sport la care am și obținut un premiu 1 în 1969. M-a atras și atletismul, la săritura în înălțime reușind să câștig un concurs în 1970. Același an în care strada mea a fost arondată la Școala generală nr. 2 din Sfântu Gheorghe, unde profesorul de educație fizică, Csiki Sandor, avea specializarea handbal. După prima oră de sport m-a întrebat dacă nu doresc să fac antrenamente de handbal cu echipa din Sfântu Gheorghe. Eu am spus da, el mi-a zis să aduc două poze și 5 lei – și uite așa am ajuns jucător de handbal. Mutarea la școala nouă m-a adus aproape de mingea mică, iar între handbal și mine a fost dragoste la… primul antrenament. Oarecum am urmat o tradiție fiind atras de sport, pentru că și mama mea, Barbara Gal, a jucat handbal în 11 la Textila Sf. Gheorghe. A fost și campioană la alergare, proba de 500 m, câștigând în 1947 prima ediție națională a Cupei Uniunii Tineretului Muncitoresc. Așa că pe undeva se explică…
– Dragoste mare, am înțeles, dar dacă tot ați cochetat cu mai multe sporturi, de ce ați rămas fidel handbalului?
– România era campioană mondială la handbal, iar noi, copii fiind, stabilisem între noi un concurs: cine dă goluri ca și Gruia, Gațu, Kicsid, Birtalan et company. Eu fiind mai înalt, marcam ușor, fapt care a consolidat povestea de iubire dintre mine și handbal. Un sport care, nu știam eu pe atunci, nici măcar idee nu aveam, urma să îmi marcheze toată viața… Am fost de la bun început atras de acest sport, așa cum v-am spus, un singur lucru nu îmi convenea, eu venind la handbal dinspre sporturi individuale: faptul că depindeam de alegerile făcute de antrenor și de mingile venite de la coechipieri.
Cantonamentele cu Minaur, ”cazanele iadului”
– Care a fost parcursul avut până să ajungeți la HC Minaur Baia Mare?
– Din 1970 până în 1975 am jucat pentru Sfântu Gheorghe, atât la echipele de juniori, cât și cu dublă legitimare pentru gruparea din Divizia B, antrenor avându-l pe Csiki Sandor. În 1975, la terminarea junioratului, am avut mai multe oferte: U București, U Cluj, Dinamo, ASA Tg. Mureș, Relonul Săvinești. Într-o dimineață ne-am trezit cu reprezentantul Minaurului la ușă: mi-a făcut cea mai bună ofertă (casă, masă, facultate, salariu bun). La prânz eram în tren spre Baia Mare! La club am fost așteptat de Viorel Maier – vicepreședintele clubului. Un om extraordinar. În aceeași zi m-a dus la Mina Cavnic pentru angajare, am primit echipamentul de la club, iar seara am plecat cu trenul în cantonamentul echipei naționale de tineret! Așa că totul s-a succedat foarte rapid și prima impresie despre Minaur și Baia Mare s-a amânat pentru revenirea mea de la Cupa Prieteniei care a avut loc în Debrecen (Ungaria). Iar revenirea s-a întâmplat să fie direct în ”cazanele iadului”, în cantonament la Izvoare… Aveam colegi experimentați la Minaur: Palko, Panțâru, Avramescu, Belu, Răzor, Mironiuc… Eu aveam 19 ani și eram copilul echipei. Așa că toată ziua nea Pană nu zicea decât: ”Fugi, Stamate!”, ”Trage, Stamate!”… Dar m-a călit bine cantonamentul acela, dacă stau acum să mă gândesc, pentru că am rezistat la Minaur 13 ani!
– Abia ați ieșit din juniorat și ați dat de Lascăr Pană. Ușor nu cred că a fost…
– Era un antrenor dur, exigent. Poate prea sever. Dar dacă îți promitea ceva, atunci era ca și rezolvat.
– Ați pomenit de ”cazanele iadului”. Sunt curioasă: care este prima amintire de cantonament cu Minaur?
– Un exercițiu de sprint în pantă. Proba ”brădulețul”. Primul pornea Tică Panțîru. Nea Pană cronometra 19,1. Cine depășește repetă! Când era rândul meu îl auzeam: ”19,3, încă una!” Repetam. ”19,4, mai încearcă!”, spunea nea Pană. Și uite așa, după trei sprinturi legate, nici aer nu mai aveam. Cu timpul au venit alții mai tineri la echipă și așa am scăpat mai ieftin!
”Restul este istorie!!!”
– Ce a urmat până la celebrul gol din finala Cupei IHF, ediția 1984/1985, de la Zaporoje?
– La Minaur se muncea serios. Foarte multă muncă. Multă pregătire tehnico-tactică. Timp și energie pentru distracție nu prea aveam. Așa au trecut anii: cu muncă, cu accidentări, mai câte o glumă… Din lotul lărgit pentru Jocurile Olimpice am ajuns direct la Minaur 2 după o operație de menisc. Și nu a fost ușor să prind iar prima echipă! Dar cu încredere, credință și multă speranță s-a ivit ocazia în meciul de la Zaporoje să arăt că îmi merit locul la Minaur. În minutul 48 am ratat și, cunoscându-l de acum pe nea Pană cât este de sever, am vrut neapărat să îmi recuperez greșeala. Oportunitatea nu s-a ivit până în ultimele patru secunde… Având încredere în mine, i-am cerut insistent lui Maricel să îmi paseze mie mingea. Cum doi ruși s-au pus în fața lui, n-a avut încotro și mi-a pasat-o! Am făcut doi pași și de la 17-18 metri am aruncat-o năprasnic. Restul este istorie!!!
Ce i-a zis Pană în vestiar la Zaporoje
– Ce vă amintiți imediat după ce ați văzut mingea în poartă?
– Nu știu de ce m-am aruncat de pământ. Dar bine am făcut, deoarece imediat a fost peste mine toată echipa! Cât eram toți de bucuroși! Bine, toți, mai puțin rușii… Noi trăiam pe teren o bucurie de nedescris, iar cei 80 de suporteri români din tribune scandau ”Minaur!” Efectiv nu mai știam ce să facem de fericire: ne îmbrățișam, săream…
– … și a venit așteptarea: a fost sau nu a fost gol – aceasta era întrebarea.
– Rușii s-au pus pe contestat. Arbitrii s-au retras, nea Pană după ei. Noi am rămas pe teren. Ca să ne treacă timpul mai ușor, ne-am pus să jucăm fotbal. Îmi amintesc că eu am stat în poartă. După vreo un sfert de oră, vine nea Pană fericit și ne spune că golul e valabil. Rușii nu renunță. După alt sfert de oră, aceeași decizie. Rușii nu acceptă. Mai trec vreo 15 minute și îl vedem pe nea Pană venind alergând spre noi: gol valabil, am câștigat cupa, decizie finală! Când în sfârșit oficialii ne-au înmânat cupa, deja era nebunie pe teren: poze, felicitări, dansam, cântam… Nebunie!
– Vă mai amintiți ce v-a zis Lascăr Pană?
– După frenezia victoriei, ne retragem la vestiar. Singurul care avea șampanie pregătită în geantă eram eu. Turnăm șampania în cupă și intră în vestiar nea Pană: ”Ce aveți acolo?” ”Șampanie”, strigăm în cor. ”De unde?”, vrea să afle nea Pană. ”Stamate!”, strigă colegii. Ia nea Pană cupa și începe să bea. Era șampanie roșie, foarte la modă pe atunci în URSS. Îi curge pe cămașă șampania, se uită la cămașă, se uită la mine și îmi spune: ”Nu îmi pare rău că te-am ținut 10 ani la Minaur!”
”Ce-i, mamă, l-au schimbat pe Ceaușescu?!”
– Am înțeles rețeta bucuriei: nebunia de pe teren s-a transformat în sărbătoare la vestiar. Dar nici drumul înapoi spre casă nu a fost mai liniștit. Escalele dinspre Satu Mare până în Baia Mare au fost câteva.
– Nebunia a continuat la ieșirea din sala din Zaporoje, unde suporterii băimăreni ne-au așteptat. Apoi ne-a ovaționat echipajul Tarom, iar eu am primit de la comandantul aeronavei chipiul de pilot. Am decolat, la Kiev aterizăm să ni se facă vama. Aveam un trofeu de declarat! Decolăm iar. Destinația Satu Mare. Suntem ”deturnați” din nou, noi în avion cântam, povesteam, râdeam și degustam vin de la cală. Mai mulți… ”piloți” am testat manșa avionului până am aterizat în Satu Mare, unde ne așteptau familiile, suporterii și multe oficialități din Baia Mare. Peripețiile au continuat pentru că la Seini drumul era ”în flăcări”. Localnicii blocaseră drumul ca să ne facă să oprim: o mare de oameni care au dorit să ne felicite, să ne îmbrățișeze. Țin minte ca și ieri că scandau ”Stamate!” și o băbuță de la un geam întreabă: ”Ce-i, mamă, l-au schimbat pe Ceaușescu?!” La Cicârlău iar am oprit: suporteri ne așteptau și aici în drum, cu damigene cu vin musai de băut: doar Stamate are nevasta din Cicârlău! În Baia Mare am ajuns pe la 3 dimineața. Nu a contat. Vreo o mie de suporteri ne așteptau și aici.
”Era tare greu să ieși în evidență”
– Și uite așa se scrie încă o poveste de dragoste: între Minaur și suporterii echipei.
– După finala câștigată la Zaporoje dragostea a fost și mai mare, dar și pretențiile suporterilor noștri au crescut: doar aveau echipă câștigătoare de cupă europeană! Toată lumea ne cunoștea în oraș, ne opreau băimărenii pe stradă, ne salutau, ne încurajau, ne felicitau. Dar dacă nu câștigam, era bai.
– Iar dumneavoastră brusc erați eroul de la Zaporoje…
– Acuma sincer vă spun: ușor nu a fost să fiu eroul de la Zaporoje! Într-o echipă atât de bună precum Minaur, având colegi medaliați la Jocurile Olimpice, cu valori ca și Lascăr Pană, Maricel Voinea, Iosif Boroș, Gheorghe Covaciu, era tare greu să ieși în evidență. Mă bucur că (rar) am reușit. Și mă bucur că am fost la unele meciuri și turnee golgeterul acestei echipe.
”Presiunea era enormă”
– Bănuim că Zaporoje este cea mai frumoasă amintire din cariera dvs. la Minaur. Dar care este imediat următoarea?
– Am atâtea amintiri frumoase cu Minaur că este tare greu de ales. Parcă totuși m-aș oprit la dubla cu Barcelona. Greu de uitat. Mai ales că venea după ”minunea” cu suedezii de la Halmstad, când am recuperat 10 goluri. Dar să recuperăm un singur gol cu Barcelona a fost și mai dificil! O echipă fantastică, în compania căreia ne-am demonstrat și noi din nou valoarea.
– Fiindcă ați pomenit de Halmstad și Barcelona, adversari cu care v-ați confruntat în ediția 1987/1988 de Cupa IHF. Despre parcursul avut spre a doua cupă europeană ce ne mai spuneți?
– Parcursul nostru european în sezonul 1987/1988 s-a terminat cu o izbândă fabuloasă. Eu eram în acel an competițional ”seniorul” echipei și nea Pană avea așteptări mai mari de la mine, iar presiunea era enormă. Mărturisesc că aveam momente când nu îmi doream decât să se termine odată. Și ce fericire că s-a terminat cu un nou trofeu european! În meciul tur al finalei, la Kaunas, pierdusem cu un singur gol (20-21), iar meciul decisiv s-a jucat în Baia Mare, cu circa 4.000 de spectatori în sală și câteva mii afară. Într-un final teribil am reușit victoria cu 23-20 și am câștigat a doua cupă europeană.
”V-ați găsit interul, pe Liviu Pavel, eu mă retrag!”
– În același an vă despărțeați de Minaur.
– Imediat după terminarea finalei i-am spus lui nea Pană: ”V-ați găsit interul, pe Liviu Pavel, eu mă retrag!” Se întâmpla la finele unui sezon în care am fost al patrulea marcator pentru Minaur în Cupa IHF și al treilea în campionat! Minaur a reprezentat cea mai bună perioadă a vieții mele de jucător de handbal. Un club profesionist bine organizat și bine condus, la care nu exista ”nu se poate”. Această bună organizare, valoarea antrenorilor și a jucătorilor, respectul pe care îl aveam unii față de alții, dorința de victorie care ne unea, cred că toate astea au făcut din Minaur o forță a handbalului european în anii ’80. O poveste din care mă bucur că am făcut parte.
”Mărturisesc că și azi mă mai «mănâncă» mâna să joc”
– Despărțirea de Minaur nu a însemnat plecarea din handbal.
– Am mai cochetat cu handbalul din postura de amator la Phoenix Baia Mare, în perioada 1993-1995, când am ajutat și eu echipa să promoveze în B și apoi să se mențină. Mărturisesc că și azi mă mai ”mănâncă” mâna să joc. Dar a trecut baba cu colacii…
– Parcă simt o undă de regret…
– Da: regret accidentarea din 1979, survenită în meciul cu Gummersbach. O accidentare care m-a scos din joc un an de zile. Și acuma dacă tot fac mărturisiri, mai am un regret: că în 1990 nu am plecat din țară când am avut ocazia. În Suedia aveam totul asigurat și eu și familia mea!
”Noi am stat mai mult împreună cu echipa decât cu familia…”
– Haideți să lăsăm regretele și să mai insistăm pe bucurii: cum ați trăit revederea cu colegii la celebrarea celor patru decenii de la înființarea HC Minaur?
– A fost pur și simplu de vis! Asta pentru că pe noi, cei din generația celor două Cupe IHF, soarta ne-a împrăștiat în patru zări. Așa că șansa să fim din nou împreună a fost extraordinară. Niciodată nu voi uita emoțiile trăite pe terenul de handbal, atmosfera din echipă și din jurul ei. Noi am stat mai mult împreună cu echipa decât cu familia… Și de atunci, de la cupele europene aduse de Minaur în Baia Mare, orașul acesta respiră handbal!
21 aprilie 1985. Au fost de ajuns patru secunde și o inspirație de moment. A devenit peste noapte ”eroul de la Zaporoje” și așa l-au cunoscut și îl cunosc generații întregi de iubitori ai handbalului. O poveste pe care nu se satură să o spună și nici noi nu ne săturăm să o ascultăm și să ne-o amintim așa cum am trăit-o fiecare. Cei mai mulți dintre noi, lipiți de un radio. Când l-am provocat zilele trecute să își amintească de Zaporoje și de tot ce a fost înainte și după, Alexandru Stamate a răspuns fără să stea pe gânduri: ”Este mereu o sărbătoare să vorbesc despre Minaur”. Așa cum o sărbătoare este pentru noi să depănăm împreună amintiri de (Min)aur…
REPERE BIOGRAFICE
Data și locul nașterii: 5 martie 1956, Sfântu Gheorghe (județul Covasna);
Debut în handbal: SS Sf Gheorghe (antrenor, Csiki Sandor) – 1970;
Juniorat: SS Sf Gheorghe – 1970-1975;
Echipe: Oltul Sf Gheorghe (Divizia B) – 1973-1975; HC Minaur Baia Mare (Divizia A) 1975-1988; Phoenix Baia Mare (baraj de promovare în Divizia B, Divizia B) – 1993-1995;
Loturi naționale: tabăra de pregătire a FRH – 1973; naționala de juniori – 1974; naționala de tineret – 1975 (trei meciuri disputate la Cupa Prieteniei din Debrecen);
Spicuiri de palmares cu Minaur
2 Cupe IHF (1985 și 1988);
3 semifinale Cupa Cupelor (1978/1979, 1980/1981, 1985/1986);
3 titluri de vicecampion al României (1980, 1981, 1985);
6 medalii de bronz în campionatul României (1978, 1982, 1983, 1984, 1987, 1988);
3 Cupe ale României (1978, 1983, 1984);
Altele
Golgeterul Minaurului la turnee din Arad (1983), Dessau (1984) și Timișoara (1985);
Cetățean de onoare al comunei Cicârlău.
Ramona-Ioana Pop
Sursă foto: arhiva personală Ion P. Pop
CITEȘTE ȘI:
AMINTIRI DE (MIN)AUR | Clara Pană: „Mereu aşa a considerat: că Minaur este copilul lui”
AMINTIRI DE (MIN)AUR | Maricel Voinea: ”Mă mai visez câteodată la Jocurile Olimpice: uit că am 60 de ani”
AMINTIRI DE (MIN)AUR | Mircea Petran: ”Când auzeam vuietul tribunelor, clocotea sângele în noi să ieşim pe teren!”
AMINTIRI DE (MIN)AUR | Nicolae Neșovici: ”Aproape 4.000 de oameni erau în sală. Și, totuși, s-a făcut liniște. Nici nu respira nimeni!”
AMINTIRI DE (MIN)AUR | Iosif Boroș: ”Așa m-am simțit revenind în Baia Mare: ca și cum, după un drum foarte lung, m-am întors acasă”
AMINTIRI DE (MIN)AUR | Doru Porumb: ”Clipele acelea cu Minaur efectiv mă luminează și în ziua de azi”
AMINTIRI DE (MIN)AUR | Liviu Pavel: ”Vreau să le spun tuturor celor care au fost atunci pe teren și în tribune: mulțumesc, oameni minunați!”
