M-am născut și am copilărit în comuna Năpradea, județul Sălaj, localitate situată pe malul drept al Someșului, o zonă de interferență etnografică între Țara Chioarului și Țara Codrului.
Cele mai dragi amintiri ale sărbătorilor de iarnă sunt legate de împodobitul bradului și de obiceiul colindatului, care se mai practică și astăzi în satul meu natal. Copil fiind, așteptam cu mare emoție Crăciunul, deși Moș Crăciun nu prea ajungea pe la noi și ni se povestea mai mult de Moș Gerilă, care mai trimitea din când în când două-trei portocale, o ciocolățică sau câteva bomboane de pom. Nici brazi nu se găseau, de obicei fratele mamei, care era pădurar, ne aducea câte un brăduț. Uneori era nevoie ca tata să străbată nămeții de zăpadă până sub Stan pentru ca noi să avem un vârf de brad. Împodobitul bradului era o bucurie, deși în acea vreme nu prea erau nici bomboane sclipitoare, nici globuri multe și colorate. Păstram cu sfințenie în cutia de carton, îngălbenită de vreme, cele câteva globuri pe care le aveam, instalația cu lămpașe și două – trei fire de beteală cu clopoței.
Sărbătorile de iarnă erau de obicei cu zăpadă multă și ger năpraznic, dar asta nu ne împiedica să mergem la colindat. Mama ne pregătea din vreme straița albă din pânză de casă și, după slujba din Ajun de la biserică, porneam la colindat. De obicei cu sora mea mai mare și cu verișorii cam de aceeași vârstă cu noi. Colindam pe ulițele învecinate, iar când am mai crescut, ajungeam și până la tina din sus – bunica din partea mamei, în celălalt capăt de sat. Asta era pentru noi o adevărată aventură. În schimbul colindei primeam colaci, iar de la mătuși fetele primeau pupăză, un colac mai mare, împletit ca o păpușă, cu ochi din boabe de fasole. Pe drumul dintre case alunecam pe ulițele ochi de gheață, râdeam și glumeam, abia purtând straița tot mai grea cu colaci. Colinda copilăriei mele era ”O stea s-a ivit”, o colindă specifică satului Năpradea. După ce colindam, unul dintre noi spunea mulțămitura: ”Șede ursul pă butuc / Dă-mi colacul să mă duc / De mi da, de nu mi da / La fereastră nu ți-oi sta / Că mi scurtă gubița / Și mă tem c-oi îngheța”.
Activitatea preferată în vacanța de iarnă era săniușul. Mă îmbrăcam repede, dis de dimineață, și îi spuneam mamei că ies doar până afară, dar luam iute săniuța și fugeam pe drum la derdelușul din apropierea casei noastre, de unde se auzeau chiotele copiilor. Ore în șir uitam de foame și frig și reveneam acasă cu hainele înghețate și obrajii roșii, dar cu sufletul plin de bucurie. Din aceste amintiri frumoase ale copilăriei mele s-a născut proiectul ”Iarna pe uliță”, pe care îl desfășurăm în fiecare iarnă la Muzeul Satului din Baia Mare. Când zăpada se așterne pe ulițele din Satul de pe Dealul Florilor, părinții trăiesc împreună cu copiii bucuria săniușului, cu gândul la copilărie și la iernile de altădată.
Monica Mare
manager Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș
Sursă foto Monica Mare: arhiva personală Monica Mare. Imagine deschidere: Pixabay.
Post Scriptum. Am invitat prieteni ai eZiarultău.ro să depene pentru noi amintiri de Crăciun. Unii au acceptat cu bucurie. Alții cu oarecare circumspecție. Le mulțumim tuturor. Zilele de Crăciun le-am ”împodobit” cu poveștile lor. Sărbători cu bucurie!
