Glasurile micilor colindători, ale pruncilor satului de la cei mici, care abia se zăreau dintre troiene, până la prașcăii care umblau pentru ultima oară cu straița, răsunau pe ulițe. În seara aceea de Crăciun era un ger năprasnic, cu un cer înstelat din care se prăvăleau peste sat o sumedenie de raze de lumină. Cerul și pământul, îngerii și oamenii sărbătoreau Nașterea Pruncului. De la o casă se auzea ”Veniți păstori din Viflaim, / Pe Hristos să-l verșuim”, de la alta ”Fluierul cel păstoresc / Cântă imn dumnezeiesc / Cu vers dulce, mângăios / Că azi s-a născut Hristos…” Dacă ceata de colindători era mai slăbuță la cântat, gazdele i se alăturau și duceau la bun sfârșit colinda, cu tot cu ”mulțămnită”. Toată suflarea satului era cuprinsă de emoția colindelor, cu toții se bucurau că au ajuns teferi și la acest Praznic împărătesc.
În unul dintre grupurile de prunci mă aflam și eu, cu tot cu cei cinci anișori, nu de mult împliniți. Abia trăgeam după mine straița plină cu cocuți, cornuri, pupeze, mere sau nuci, toate puse de-a valma. Lucru de mirare, dar a doua zi de dimineață, când făceam inventarul, știam cu precizie cine și ce a pus în straiță.
Într-o parte a satului trebuia să trecem o punte peste vale. În anumite locuri oamenii au săpat după nisip sau pietriș și au făcut niște gropi destul de adânci. Una dintre ele se afla chiar sub puntea plină cu gheață. Cu o mânuță mă țineam de ruda din lemn, cu cealaltă țineam straița plină, ca să nu mă dezechilibrez. Pe la mijlocul punții era adunată mai multă zăpadă înghețată care putea fi ocolită dacă aveai un pas-compas mai mare. Cum eu nu aveam așa ceva în dotare, am lunecat, iar straița – aproape la fel de grea cât mine – m-a tras cu o repeziciune amețitoare jos de pe punte, direct în vale, în groapă. Nu știu cum am aterizat de la înălțimea de vreo doi metri, dar gheața a cedat. Am ajuns cu un picior în apă, cu celălalt afară, straița de-o parte, cușma cât colo și gura căscată de uimire. Unii dintre colegii de colindă nu apucaseră să se urce pe punte și au văzut aterizarea forțată la punct fix. Au început să țipe cât îi ținea gura că Văsălica se îneacă. Neavând nimic la îndemână cu ce să mă ajute, o făceau mai mult cu strigătele.
Tot încercând să-mi eliberez piciorul prins în copca proaspătă, am reușit să o lărgesc până am intrat și cu celălalt picior. Noroc cu cojocelul, care s-a strâns pe sub brațe ca un veritabil colac de salvare, peste marginea copcii. Cei aflați pe punte și cei de pe mal mă tot încurajau cu sfaturi despre ce și cum ar trebui să fac pentru a reuși să mă eliberez. Toate erau peste putința mea de a le urma. Nu puteam nici să mișc în cioarecii din lână îmbibați în apă. Cum să mai ridici un picior, să te culci pe o parte ca să te eliberezi, cum îmi tot strigau ei. Simțeam cum o forță nevăzută mă trage în adâncuri… Aflat în centrul atenției ca un veritabil erou și înțelegând pe deplin situația, Văsălica a glăsuit: ”Să aduceți macagaua să mă scoată!” Din acea zi de Crăciun am reușit să-l spun și pe ”r”.
Vasile Bîrle
profesor la Centrul Universitar Nord
Sursă foto Vasile Bîrle: arhiva personală Vasile Bîrle. Imagine deschidere: Pixabay.
Post Scriptum. Am invitat prieteni ai eZiarultău.ro să depene pentru noi amintiri de Crăciun. Unii au acceptat cu bucurie. Alții cu oarecare circumspecție. Le mulțumim tuturor. În zilele de sărbătoare vin poveștile lor. Sărbători cu bucurie!