”Numele meu este Alexia Hecico, am 20 de ani și sunt o alergătoare montană din România, devenită studentă și atletă la University at Buffalo SUNY. Datorită carierei în alergare montană, am avut șansa să învăț, să mă dezvolt și totodată sper să îmi creez un renume atât în România, cât și pe plan internațional”. Aceasta ar fi sinteza. Detaliile, însă, ca de fiecare dată, și în cazul Alexiei, fac diferența…

Numele de familie, ”cea mai frumoasă moștenire”

– Numele tău de familie cântărește greu în lumea sportului. Nu a echivalat din start cu o povară?
– Am fost mereu mândră de numele pe care îl port și de familia din care provin. Cu toate că, într-adevăr, va exista mereu o greutate ce atârnă de acest nume, influențând probabil opinia multor oameni cu privire la persoana mea. Dar numele meu reprezintă totodată cea mai frumoasă moștenire. Pentru mine numele de Hečko este o motivație în plus, o amintire a tuturor celor dinaintea mea, a celor ce au adus rezultate atletismului băimărean.

– Cum a fost să crești într-o familie în care performanța vine natural?
– Pentru mine sportul este o moștenire, este ceva cu care am crescut și care îmi curge prin vene. Toată viața mi-am petrecut-o privindu-i pe cei din familia mea antrenându-se pe ei, concurând și antrenându-i pe alții. Pentru mine asta reprezintă normalitatea: cantonamente, antrenamente și concursuri. Dar doar pentru că am crescut între ei nu înseamnă că nu am fost nevoită să muncesc. Ba poate chiar a trebuit să muncesc mai mult, pentru a dovedi că meritam să fiu observată și că valoram mai mult decât un nume.

– Au existat momente în care v-ați întrecut unii cu alții?
– Cred că cea mai mare rivalitate, dacă aș putea să o numesc așa, a fost între mine și tata. Însă doar după ce am decis că îmi doresc să fac performanță. Îmi amintesc că aveam antrenamente de lungă distanță în care nu știam niciodată ce avea să se întâmple. Puteam să alergăm relaxat și să povestim unul cu celălalt, iar apoi unul din noi ajungea să fie un pas în fața celuilalt și cursa începea. Era o dorință de a ține pasul unul cu celălalt, așa că ultimii kilometri ajungeau să fie chiar și mult sub patru pe mie. ”Rivalitatea” dintre noi s-a manifestat, însă, doar la antrenamente, neavând ocazia să concurăm cu adevărat unul împotriva celuilalt. Cu toate astea, tata a spus mereu (cu toate că nu mie) că într-o zi voi fi capabilă să îi bat timpul pe 10.000 m, care – dacă bine îmi amintesc – este undeva în jur de 32 de minute.

”Tata a fost mereu mentorul meu”

– Ce ai învățat de la fiecare dintre sportivii familiei tale?
– Cred că tot ce știu am învățat de la ei, iar informația a fost acumulată în timp, prin observare și nu neapărat voluntar. De la mama am învățat că o gândire pozitivă te poate duce departe, că trebuie mereu să îți oferi o șansă și să nu te îndoiești de aptitudinile tale. Cred că ei îi datorez mai mult decât aș putea vreodată să recunosc. De la bunicul meu am învățat respectul pentru familie, pentru numele pe care îl port și pentru ceea ce reprezintă el. Tot el mi-a arătat ce înseamnă să ai o echipă, o a doua familie, oferindu-mi posibilitatea de a mă alătura lui și echipei de la Electro Sistem în cantonamente. În ceea ce îl privește pe tata, nu cred că aș putea să enumăr toate lucrurile pe care le-am învățat de la el. Cu toate că am fost antrenată de mama, tata a fost mereu mentorul meu, persoana care aspiram să devin într-o zi. Poveștile și sfaturile lui erau cele pe care așteptam să le ascult atunci când mergeam la antrenament sau la concurs, el e persoana care a știut mereu de câtă presiune aveam nevoie pentru a îmi dori ceva din toată inima. Așadar, produsul final, Alexia de azi, este o combinație a tuturor lucrurilor învățate de la fiecare din ei.

”Am ajuns să practic alergarea montană dintr-o întâmplare”

– Născută într-o familie de atleți, nu cred că aveai altă opțiune decât să iubești sportul și să vrei performanță.
– Am început cu înotul și asta se întâmpla încă de pe vremea când locuiam la București, deci înainte de vârsta de șase ani. Nu știu sigur motivul pentru care tocmai înotul a fost sportul cu care am început, dar știu sigur că ai mei nu și-au dorit niciodată să mă oblige să fac ceva dacă eu nu îmi doream. Eram destul de mică atunci când am început să practic înotul, deci nu cred că am fost eu cea care am decis. Cred că ideea era să cresc sănătos, să am o viață activă și să știu ce însemnă să ai un program fix. În plus, cred că tata își dorea să fiu ceva mai înaltă, de aici înscrierea mea la înot… Făceam înot, dar participam la concursuri de atletism, doar că la marea majoritate am concurat fără o pregătire specifică, doar cu antrenamentele pe care le făceam la înot.

– De ce ai renunțat la înot?
– Se întâmpla în școala generală, undeva prin clasa a VI-a. Cu toate că îmi plăcea să îmi petrec timpul în apă, am fost pusă în situația în care obiectivele și așteptările mele cu privire la acel sport nu se mai aliniau cu cele ale antrenoarei. În plus, antrenamentele se suprapuneau cu orele de matematică de marți, pe care profesorul meu din generală, domnul Andrei Bretan, le oferea gratuit tuturor doritorilor. Eu îndrăgeam matematica, iar acest conflict de interese m-a pus în poziția de a alege dintre cele două, în final opțiunea mea fiind să mă concentrez pe școală.

– Ai început cu înotul, dar ești cunoscută în domeniul alergării montane.
– Am ajuns să practic alergarea montană dintr-o întâmplare. Eram cu mama în drum spre prima etapă a Campionatelor Naționale, doar că nu știam că era vorba despre alergare montană. Ajunsă acolo am aflat despre ce era vorba, iar în ziua următoare, cu toate că era prima dată când participam la o cursă de acel gen, am câștigat cursa și m-am calificat la Campionatele Balcanice, Europene cât și la Cupa Mondială de juniori 2 (sub 18 ani).

Prima cursă în străinătate – Debrecen (Ungaria), 2006
”Cele mai multe dintre limite există doar în mintea noastră”

– Un început cu dreptul, cu siguranță. Titlul mondial la Under 20 cu echipa și locul 4 la individual, la două secunde distanță de podium, reprezintă cele mai importante rezultate ale tale. Sunt și în sufletul tău pe locul 1?
– Cu siguranță. Ele sunt dovada că cele mai multe dintre limite există doar în mintea noastră și că este nevoie doar de un strop de curaj pentru a le depăși. Tot ele sunt motivul pentru care imnul României are o nouă însemnătate pentru mine. Cred că aceste rezultate sunt contribuția mea actuală în ceea ce privește performanțele sportive ale acestei țări, chiar dacă multă lume trece cu vederea acest lucru.

– Ce au adus cu sine aceste rezultate? 
– Cred că ele sunt o dovadă a faptului că prin multă muncă se poate realiza orice. Cu toate acestea, ele nu reprezintă o garanție. Un rezultat bun nu te face automat câștigătorul următoarei curse, din contră, te pune în lumina unor reflectoare ce îți aduc “faimă”, dar și presiune, în sensul în care ești nevoit să dovedești că locul tău este într-adevăr în top.

Campioană mondială cu echipa U20, 2017
”Sportul e o moștenire de familie. Nu are început și nici sfârșit”

– Azi îți mai amintești cum te-ai simțit atunci când ai urcat prima dată pe un podium?
– Cred că a fost acum mai bine de 15 ani. Probabil la unul dintre concursurile pentru care nu mă antrenasem și am mers nefiind conștientă ce avea să urmeze. Cum am spus, sportul e o moștenire de familie. Nu are început și nici sfârșit. Doar e acolo.

– Dar senzația când ți-ai reprezentat prima oară țara o mai știi și azi?
– Amintirea e proaspătă: 2016, Campionatele Balcanice de alergare montană, categoria sub 20. A doua competiție de alergare montană la care participasem vreodată. Îmi amintesc și acum alergarea de recunoaștere a traseului cu o seară înainte și modul în care încercam să înțeleg tot ce îmi spuneau mama, Denisa Dragomir și Ionuț Zincă. În noaptea aceea abia am dormit. Cursa mi-o amintesc perfect: fiecare curbă, piatră sau pantă. La prima mea participare la un Campionat Balcanic am reușit să mă calific pe poziția a doua la individual, fiind întrecută de o sportivă a Turciei, și să obțin titlul alături de echipă. Aceea a fost și prima dată când a fost intonat imnul datorită unui rezultat la care contribuisem. Trăiam momente de nedescris și vreau să le mulțumesc colegelor de echipă pentru munca depusă. Nu mi-aș fi putut dori colege de echipă mai bune cu care să împărtășesc prima mea medalie internațională.

Campionatul Mondial de alergare montană, Andorra (2018)
”Vreau să cred că reprezint mai mult decât rezultatele mele sportive”

– ”Alerg, deci exist” pare a fi un motto pentru tine…
– Nu, nu cred. Vreau să cred că reprezint mai mult decât rezultatele mele sportive. Vreau ca lumea să își amintească de mine pentru cine sunt, așa cum își amintesc și de părinții mei. Vreau să exist dincolo de performanțele mele, așa cum mama e descrisă ca o zână bună, o femeie puternică și o persoană ce emană căldură. Așa cum tata este persoana pe care mulți au privit-o ca pe un idol, un exemplu de disciplină și echilibru. Într-adevăr, vreau să îmi fie recunoscute rezultatele, însă vreau să fie cunoscut și omul din spatele lor.

”Pentru mine sportul și școala au fost mereu două piese ale aceluiași puzzle”

– Din 2019 ești bursieră la Universtatea Buffalo din New York. O bursă obținută datorită performanțelor sportive, dar studiezi administrarea afacerilor. Cum se îmbină performanța sportivă cu cea academică?
– Pentru mine sportul și școala au fost mereu două piese ale aceluiași puzzle. Sportul m-a ajutat să îmi formez un program, în timp ce școala este o pauză de la antrenamente și concursuri. Ele coexistă, iar când vine vorba de obiective, îmi place să țintesc sus în ambele domenii.

– Ce din ce înveți la școală aplici în sport și ce din ce ai învățat în sport crezi că merge și în lumea afacerilor?
– Cred că una dintre lecțiile cele mai importante învățate pe parcursul anilor de studiu aici constă în ideea de a comunica mai eficient. Orice problemă poate fi rezolvată mult mai repede și ușor dacă suntem dispuși să comunicăm cu cineva și să cerem ajutor. Totodată, comunicarea constă atât în a transmite informație eficient, cât și în a recepționa mesajele din jur. În ceea ce privește sportul, cred că disciplina și consecvența sunt doi factori ce pot să fie aplicați în orice domeniu. Atât rezultatele bune în sport, precum și cele pe plan profesional cer timp și muncă, nimic nu se rezolvă de la sine.

”Am fost nevoită să îmi creez o nouă rutină și să învăț totul de la zero”

– În 2019 ajungeai în SUA, imediat după terminarea liceului. Ce emoții ai trăit plecând nu doar de acasă, dar părăsind și continentul?
– Eram entuziasmată: abia așteptam să mă antrenez în cadrul unei echipe și să descopăr sistemul de învățământ de aici. Cu toate astea aveam și emoții. Până la urmă mă pregăteam să îmi las în urmă tot ceea ce știam și să încep un capitol nou. Fiind o persoană care a călătorit destul de mult și a petrecut mult timp în cantonamente, departe de casă, nu pot spune că am fost surprinsă de ceva anume. Evident, am fost nevoită să îmi creez o nouă rutină și să învăț totul de la zero. Am rămas totuși surprinsă de cât de deschiși sunt profesorii de aici. Sunt mereu dispuși să răspundă la întrebări, să îți evalueze proiectul și să îți ofere sfaturi în așa fel încât rezultatul final să fie cât mai bun.

– Ce ai dus cu tine din Maramureș?
– Primul lucru a fost drapelul, care acum are loc de cinste pe peretele de deasupra patului, alături de o poză cu Bucureștiul. Am mai adus cu mine echipamentul oficial de la federație, ca o sursă de motivație în zilele grele, și nu în ultimul rând unul din hanoracele tatălui meu, ca să îl am mereu aproape.

– De ce ți-e dor de acasă?
– Cred că dor e un cuvânt mare… Cu toate astea există câteva persoane pe care mi-ar plăcea să le am alături de mine. Mama în primul rând. Îmi lipsesc prietenii apropiați, partidele de Monopoly și drumețiile pe munte. Apoi sunt lucrurile firești, ca de exemplu biblioteca mea de acasă, munții, ideea de a cunoaște pe toată lumea indiferent unde merg, Bucureștiul.

”Sunt destul de deschisă în ceea ce privește planurile pe viitor”

– Ai concurat pentru universitatea ta?
– În primul an am concurat doar în sezonul de cros și cel de sală, cel de pistă fiind anulat din cauza pandemiei. Pot totuși spune că e diferit de ce avem în țară. Concursurile sunt mult mai bine organizate, numărul de participanți e foarte mare, iar în general numărul de susținători și mai mare. Cred că dintre cele două m-am simțit mult mai bine pe parcursul sezonului de cros, fiind mai similar genului de curse cu care eram obișnuită, dar și pentru că acasă nu am participat la foarte multe curse de pistă.

– Mergi în continuare și pe alergare montană?
– Mi-ar plăcea ca după ce termin facultatea să mai particip la curse de montană, însă până atunci mă voi concentra pe cursele de pistă. Sunt destul de deschisă în ceea ce privește planurile pe viitor, însă un lucru e sigur: maratonul e bătut în cuie.

”Câteva medalii europene și mondiale în proba de 10.000 m nu ar suna rău…”

– Care este visul tău în domeniul pe care îl studiezi?
– În momentul de față studiez administrarea afacerilor, însă îmi doresc să obțin și un certificat în creație literară. Cel mai mare vis al meu pe plan profesional este să public o carte și să îmi găsesc numele pe lista “The New York Times Bestseller” și să fiu pe lista ”Forbes 30 under 30”.

– Ce fel de carte te vezi scriind?
– Probabil beletristică sau o autobiografie axată pe experiențele mele sportive. Cred că va trebui să așteptați și să vedeți. Până atunci vă puteți bucura de articolele de pe blog – alexiahecico.com

– Dar în sport? Ce vise… în adidași ai?
– Aurul olimpic în proba de maraton. Până atunci câteva medalii europene și mondiale în proba de 10.000 m nu ar suna rău…

– Ai un termen pentru acest vis?
– Îmi doresc să obțin o calificare în proba de 10.000 m la Jocurile Olimpice din 2024, iar în 2028 o calificare în cadrul maratonului. În ceea ce privește medalia, nu pot să mă exprim. Tot ce pot spune e că voi continua să muncesc în tăcere și să las rezultatele să vorbească. Sunt sigură că atunci când perspectiva medialiei de aur se va contura nu am să fiu singura persoană care și-o va dori și cu siguranță nu voi fi singura care va munci pentru ea.

Medalie de bronz la Cupa Mondiala de cros montan, Italia (2017)
”Cărțile reprezintă evadarea din haosul cotidian”

– Dincolo de sport și școală mai rămâne timp și pentru altceva?
– Chiar și în săptămânile aglomerate încerc să îmi găsesc timp să citesc și să rezolv sudoku. Cel din urmă e modul meu de a îmi păstra mintea ageră, în timp ce cărțile reprezintă evadarea din haosul cotidian. E o pasiune pe care am preluat-o atât de la tata, cât și de la unchiul meu. Cred că ele sunt singurele persoane care ar putea să spună că citesc mai mult decât mine, iar eu citesc minimum cinci cărți pe lună.

– Care este cartea care te-a influențat cel mai mult?
– Trebuie să recunosc că sunt un cititor destul de pretențios și lecturez doar ceea ce mă atrage. Cred că, pe plan sportiv, cărțile mele preferate sunt “Inimi la Beijing” de Luminita Paul, Catalin Tolontan, Marian Ursescu și Cristi Preda, respectiv ”Unstoppable: My life so far” de Maria Sharapova. Ambele dezbat obstacolele și munca din spatele rezultatelor de valoare. Sunt cărți ce m-au inspirat și mi-au reamintit că munca este cea ce te duce departe, nu talentul sau norocul.

– Ai un scriitor preferat?
– Sunt atât de multe nume. Jane Austen (”Mândrie și prejudecată”) și Margaret Mitchell (”Pe aripile vântului”) sunt la momentul actual preferatele mele, dar trebuie menționate și nume precum: Agatha Christie (”10 negri mititei”, ”Crima din Orient Expres”), Misha Defonseca (”Printre lupi”), Emily Brontë (”La răscruce de vânturi”) și Jules Verne (”Copiii Căpitanului Grant”). Nu pot să aleg doar un singur nume pentru că fiecare dintre autori are ceva aparte.

”Așa cum eu am făcut sacrificii să ajung aici, așa au făcut și părinții mei”

– Alexia, nu îți vine uneori să alergi pur și simplu spre casă?
– Cred că orice tânăr sau persoană plecată de acasă trăiește aceste sentimente. Așa cum am mai spus, eu am fost obișnuită să fiu departe de familie pentru durate mai lungi de timp, deci nu pot să spun că le simt cu adevărat lipsa. Vorbim la telefon în fiecare zi, oricum. Dar recunosc că au fost momente când lucrurile nu mergeau așa cum îmi doream și simțeam că îmi pun singură piedici. În momentele de genul încercam să îmi amintesc că, pe termen lung, nu am decât de beneficiat și că așa cum eu am făcut sacrificii să ajung aici, așa au făcut și părinții mei. Le datorez atât lor, cât și mie, o educație bună și o fundație solidă pentru viitor. Cu toate că există școli bune și în România, îmi pare rău să o spun, dar nu suntem încă la nivelul de aici. Iar dacă patru ani aici îmi oferă posibilitatea de a mă întoarce acasă și de a oferi României tot ceea ce mi-a oferit ea mie, sunt dispusă să muncesc și să strâng din dinți.

Din palmaresul Alexiei

Campionatul Mondial de Alergare Montană: 2018 – locul 6 individual & locul 3 cu echipa U20; 2017 – locul 4 individual & locul 1 cu echipa U20; 2016 – locul 31 individual & locul 5 cu echipa U20;

Campionatul European de Alergare Montană: 2019 – locul 4 individual & locul 3 cu echipa U20; 2018 – locul 6 individual & locul 4 cu echipa U20; 2017 – locul 5 individual & locul 2 cu echipa U20; 2016 – locul 11 individual & locul 4 cu echipa U20;

Cupa Mondială de Alergare Montană: 2017 – locul 3 individual & locul 4 cu echipa U18; 2016 – locul 8 individual & locul 6 cu echipa U18;

Campionatul Balcanic de Alergare Montană: 2018 – locul 3 individual & locul 2 cu echipa U20; 2017 – locul 2 individual & locul 2 cu echipa U20; 2016 – locul 2 individual & locul 1 cu echipa U20.

Puteți vizita aici blogul Alexiei.

Ramona-Ioana POP
Sursă foto: arhiva personală Alexia Hecico

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.