28 de ani și două zile. Atât a trecut de la acest ”a fost odată”. Era 3 iulie 1994. România învingea Argentina, vicecampioana mondială, în optimi, la CM din SUA. Marcau, pentru ”tricolori”, Ilie Dumitrescu, de două ori, și Gică Hagi – dintr-un asist, cum i se zice acum, sau dintr-o servă, cum îi spuneam în acea vreme, de la același Ilie Dumitrescu.

La primul gol, dintr-o lovitură liberă de pe stânga, Ilie l-a lăsat pe Islas cu ochii pe undeva prin zona pe unde se scurgea vinclul în plasa laterală a porții pe care o străjuia. Ne amintea de golul marcat de Hagi în primul meci de la Cupa Mondială, cu Columbia, doar că Ilie a așezat-o-n ațe dintr-o lovitură liberă, iar nu din acțiune, precum Gică. Ne-a egalat Argentina din penalty, însă două minute mai târziu același Dumitrescu punea un lat măsurat parcă precum cu șublerul la o pasă de maestru a lui Hagi care avea să-i provoace lui Islas o grimasă lungă, de genul ”mi-a căzut fața, cum naiba a dat-o?!”. În repriza a doua, în minutul 58, Hagi făcea 3-1, cu o pasă tot de maestru a lui Ilie Dumitrescu. A redus din diferență Balbo, în minutul 75, după o respingere deloc de pus în ramă a lui Prunea, însă România s-a calificat în sferturile Cupei Mondiale. Ieșeam pe străzi și strigam ”România! România!”.

E una dintre poveștile frumoase ale fotbalului nostru la nivel de echipă națională. Prezentul nu arată defel seducător, e drept, însă asta nu ne oprește să amintim de vremurile în care naționala era în stare bată orice adversar. Acea națională cu Hagi, Dumitrescu, Răducioiu, Munteanu, Prodan, Belodedici, Petrescu, Lupescu, Selymesi, Popescu, Mihali, Stelea, Prunea, Panduru, Gâlcă, Moldovan.

Acum avem o națională firavă ca joc, dar și ca mentalitate. În vremea lui Hagi și Belodedici se ”mușca” din adversar. Acum se mușcă dintr-un soi de răsfăț greu de înțeles, de genul ”mă retrag de la națională”. E cazul unor ”tricolori” pe care nu e necesar să-i enumerăm.

A fost odată. A fost o vreme în care cei care îmbrăcau tricoul galben vibrau când li se cânta imnul. E adevărat, timpurile se mai schimbă, e în felul de a fi al lucrurilor. Asta însă nu înseamnă să nu faci vreun apel la comparații. Odinioară, niște bărbați ajunși acum la +50 rupeau gazonul ca să învingă Columbia ori Argentina. Acum, unii fotbaliști care nici măcar n-au sărit pârleazul de 30 de ani, sastisiți, anunță că se retrag de la naționala pentru care n-au făcut nimic. Retrageri fericite să aibă. Nouă ne rămân, deocamdată, amintirile cu alții. Cu acei fotbaliști care ne scoteau pe străzi, de bucurie, prin creierii nopții. Și strigam ”România, România!”.

Tiberiu Sabo

Foto: captură video

CITEȘTE ȘI: Fotbal | Anul promovărilor

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.