Această relatare devine, prin istorisirea ei, o anecdotă. Cu toate astea, povestea este adevărată. Cu toții știm vorba care spune că veșnicia s-a născut la sat. Și ce este veșnicia altceva decât un prezent continuu, o relaxare fizică și mentală a omului față de agasanta trecere a timpului, până acolo încât timpul este complet ignorat. Unde vreau să ajung…
… poi s-a întâmplat ca în vara anului trecut să avem nevoie ca cineva să ne taie bocii de lemn cei mari, ce aveau nevoie de-o „țârculă” sănătoasă, care să-și facă treaba. Întrebăm noi prin sat, dăm telefoane: ăla nu, că așa și pe dincolo, altu că nu poate sau n-are vreme, etc. În cele din urmă găsim pe cineva dispus să vină. În ziua cu pricina stăm cuminți acasă, îl așteptăm până seara. Nu apare.
A doua zi îl sunăm, nu răspunde. A treia zi îl sunăm din nou. De data asta răspunde, cu o vagă urmă de vinovăție în glas, dar fără să se explice sau să-și ceară scuze pentru neprezentarea anterioară. Dar, ce să vezi, el tocmai vroia să pornească spre noi când l-am sunat. Așa că doar merge să pună combustibil, zice el (circularul e atașat de regulă la un tractor), și vine. Ziua a trecut, omul n-a mai ajuns, lemnele au rămas cum au fost iar noi ne-am aflat cu buza umflată. Nu sunt genul răzbunător, dar nici n-aș fi vrut ca individul să scape basma curată. Așa că l-am sunat ziua următoare. Fără succes. Omul dispăruse în negura nepăsării.
Ne-am resemnat, ce era să facem. Peste o vreme am rezolvat și cu lemnele iar întâmplarea a fost dată uitării. Până acum câteva zile, când, la aproximativ un an de la evenimente, mă sună nevastă-mea și îmi spune: „Ghici ce?! Mai ții minte de anul trecut când trebuia să vină omu la lemne și ne-o tras țeapă?”. „Da”, zic eu, „normal că mai țin minte”. „Poi, tocmai ce-o venit la noi”, continuă Dana, „să ne întrebe dacă mai vrem să ne taie lemnele alea!”.
Mda…, v-aș spune și numele protagonistului, pentru că are o rezonanță total potrivită cu ceea ce reprezintă el în situația de față, însă etica nu-mi permite. O să-i spunem așadar Păcală, unul din cei mulți care încă fac parte din pestrițul peisaj social românesc. Doamne ajută!
Mircea Trifan
Foto (c) eZiarultău
CITEȘTE ȘI:
Oameni și locuri | Două faine, de la țară…
