Îmi place să fac un exercițiu. (Ori o fi vorba de un reflex?) Îmi place, atunci când toți dorm, să mă retrag în camera mea, să mă dezbrac de tot și să mă privesc. Am o oglindă mare în cameră. Sunt un norocos. A, nu, nu, de fapt, norocos aș fi dacă m-aș privi în oglindă și aș vedea ceva. Ceea ce e. Puțini reușesc să o facă. Majoritatea folosesc oglinzile ca să-și retușeze freza sau să vadă cum le stă noua rochie, noua cămașă, ca să-și verifice albul dinților și mai puțin imaculatul din ei. Dar cine a zis că aș fi fără pată?!

De-asta mă uit în oglindă când e liniște în jur și sunt singur. Pe mulți i-am speriat cu cel care sunt cu adevărat, cu cicatricile mele, iar ăsta e un exercițiu pe care-l faci doar pentru tine. Să te uiți în oglindă și să te vezi fiind. Literalmente să te uiți acolo, dar să vezi ceva, altfel nu îți dai seama că ești. Câteodată mă gândesc cum ar fi dacă aș avea o cameră plină cu oglinzi, o Cameră a Oglinzilor, ca-n povești. Hmmm, da, aș fi un narcisist care, ca de obicei, nu vede nimic.

În lumea asta putem fi în nenumărate feluri, totul e o chestiune de alegere. Vrei să fii o persoană demnă de dispreț? Fii. Vrei să arzi cu tine însuți, dăruindu-te? Fii și asta, fii flacără pentru cel de lângă. Vrei să te minți? Ok, poți să fii și un mincinos. Aici nu vorbim despre sisteme de valori. Alea, de regulă (iar a ajuns „regula” în cuvinte), se preschimbă de la o cultură la alta, tu fii. Fii. Tu nu te traduci. Eu nu mă traduc. Sunt eu în orice limbaj și cultură aș ajunge, chiar dacă îmi vor poci numele în fel și chip sau îl vor scrie cum știu ei să-l citească, eu voi rămâne eu, dacă sunt. Sau dacă voi fi fiind. Sau dacă voi alege să fiu.

Și pentru a exista e o alegere, iar pentru că ne place să alegem fără cap, suntem/alegem să fim în o grămadă de feluri, mai puțin în cel prestabilit, în Eul de bază. Un singur lucru nu putem alege. Nu se poate alege la revenirea setărilor din fabrică decât dacă omori, unul după altul, pe cei ce cred că sunt. Ăia din tine, nu din jur, lasă pistolul ăla jos! E frumos, dar nu e la îndemână. Îți zic ca să nu-ți pierzi timpul, că știu că te grăbești, deși nu e o pierdere de vreme, ad litteram, e ființare. Ce anume?

Ah, rețeta. Rețeta ca să fii e să fii. Atât. Nu-s bucătar, dar știu să fac rețeta asta. Ce anume? V-ați ars? Să vedeți de câte ori m-am ars eu! Ne ardem pe noi cu cei care există în noi doar pentru că vrem. Și aici e alegere. Până la urmă, vom ajunge la concluzia că să alegi e minunat, dar e extrem de dificil. Dintre toate, să alegi să fii, e cel mai simplu, pentru că alegi, de obicei, numai făcături. Așa și eu. Cum crezi că există cicatricile astea? Tot din alegeri proaste, tot din făcături.

Am ales să cred în cei ce nu cred în cei ce sunt. Am ales să dau „celor ce nu primesc decât colete ambalate într-un anumit mod”, ca la poștă, când te întoarce înapoi de la ghișeu că ai pus scotch pe colet în loc să-l fi lipit cu te miri ce. Am ales să îmi încerc glasul când cei din jur își înfundaseră urechile cu ei. Am fost, când nimeni nu se vedea pe sine. Și încă sunt. Gol, în fața oglinzii… când ceilalți dorm.

Mihai Cotea

Imagine de la Pixabay

CITEȘTE ȘI:
Consumăm „nimic” pe pâine

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.