Deunăzi îmi aminteam de copilăria mea și, în mod particular, de momentul în care s-au schimbat conductele de apă din cartier și de marea bucurie ce a însemnat pentru noi, copiii. Da, pentru că cei mici nu au nevoie de motive anume pentru a-și gâdila sufletul, ci profită de ce le vine la rând. Căci, spre deosebire de oamenii mari, care erau iritați de deranjul făcut, de găuri, mirosuri și alte cele, copiii, noi toți, eram încântați de lucrurile astea, pe care le vedeam ca pe-o foaie verde de albastru. Adică invers.
Cum mi-oi fi adus eu aminte de lucrurile astea nu știu și nu cred să importe treaba asta. În orice caz, pe măsură ce trec anii, amintirile se încețoșează, se îngemănează, se duc și se tot duc, ca toamna frunza de nuc. Să nu ne mire că ele se amestecă c-un poem de Nichita, că au alte mirosuri și faime de trubaduri pentru că acest miracol dat de Sus se numește creier. Curios, dar îl avem toți (cred) și tuturor ni se aplică acest melanj dulce al amintirilor.
Adevărul adevărat pentru care, bănuiesc eu, am invocat aceste amintiri este importanța pe care o dau metaforei apei care se duce, conduce și învie… Uneori învie chiar și amintiri, ca asta. Pentru că ceea ce rămâne e bucuria finalului fericit. Până și schimbarea conductelor a fost cu happy end, pentru ca noi toți să bem o apă mai curată. Așa că să nu ne mirăm de tot parcursul acestor meandre. Iar dincolo de el, e metafora. Să nu uităm nici de ea (mai ales de ea)!
Metafora ca o floare-n ierburile vieții, ca o apă-n conductele interioarelor și ca un cântec verde de albastru în parcursul pe care-l dibuim doar. Ea, metafora ca o promisiune a ruginii apei curate ce va să fie, ca o acoladă într-un discurs… din osul de la arcadă, recea lumii acoladă.
Dar asta nu e o minciună de adevăr, căci ea există-n lumea mea, așa cum lumea celorlalți există-n ei înșiși. Cine să ia toate lucrurile astea și ce să facă cu ele? Nu vedeți? Tot cu apa curată ne ajutăm. Apa verde ce o bem, de la frunză pân’ la umbră ca să mai uităm ce ne doare, coloarea ce ne perde. Așa ca-n aceste rânduri…
Foaie verde de albastru, foaie verde de albastru…
Mihai Cotea
CITEȘTE ȘI:
Obicei la plecare
