Privește înainte. Acolo e teiul. Ia-l în brațe și spune-i că-l vezi. Atât!

Ce-o crede copacul de tot ce se întâmplă în jurul său? Teiul meu drag, căci luna asta e luna sa.

Despre mașinile care zoresc pe lângă el, trecătorii, oamenii de pe trotuar, un biciclist, băiatul cu umbrela. Trecătorii… Pun pariu că în curând va apărea și cineva cu trotineta. Și va trece. Toți trec, doar el stă.

Ce-o crede copacul în sinea lui?

Poate că-i pare rău, dar chiar și-așa, în fiecare iunie, orice-ar fi, copacul se dezice. Teiul meu înflorește a parfum și-și dezice speranța. De parcă ne-ar calma (tot el) pe noi prin mirosul său: e bine, e bine, stau încă-n picioare, asta contează. Sunt drept, verde, încă mai pot să înfloresc, chiar de toți trec pe lângă mine. Chiar dacă acel cineva s-a ușurat pe mine, chiar de acei zurbagii mi-au vomat trupul și m-au încrestat a amintire. Stau, stau. Nu plec. Sunt drept și vă înfloresc.

Mașinile trec în continuare. Zgomotul lor e aproape imperceptibil pentru mine, însă trebuie că teiul meu îl percepe altfel în durerea lui.

Oare ce cred toți copacii pe lângă care alergăm în viteză?

Miroase a ploaie, o nouă repriză de ploaie pentru că da, copacul e plouat atât pe interior, cât și pe exterior. Dar e în floare. În floarea vârstei. Asta vede lumea. A înflorit teiul. Ce ceai minunat mi-aș putea face din el, din zeama lui, din parfumul și seva durerilor sale. Din tot ce-i în dar. Ah, cât mi-aș putea calma sinele sorbindu-l. Folosindu-mă de el ca de un produs bun de vizitat o dată ce se postează… florile sale. Parfumul. Ceaiul pentru durerile mele. Nimic mai mult.

Nimeni nu vede copacul. Puțini se întreabă despre Sursa parfumului său doar pentru a conchide că imediat ce acesta nu-l mai oferă, e bun de sacrificiu. Bun de pus pe foc.

Curios, cum mereu teiul e bun unora, dar niciodată îndeajuns sieși.

Mi-am vindecat o durere storcând teiul. I-am smuls floarea vârstei sale pentru a-mi calma o jenă pe care mi-am alimentat-o prin pelinul sufletului. Sufletului, căruia i-am dat tot ce avea teiul mai mult.  Experiența indiferenței mașinilor de pe șosea, a trecătorilor, a borâtorilor, a celor ce nu știu decât să urineze desconsiderând și a oamenilor ce privesc doar înainte.

Așa. Privește înainte. Acolo e teiul. Ia-l în brațe și spune-i că-l vezi. Atât.

Epilog

Dar într-o zi, teiul ușă se făcu, iar ușa se închise. Se închise indiferent în fața unei pisici ce-o privea cu vădit interes, așteptându-i conținutul. O ușă spoită-ntr-o durere de culoare palid-închisă. O ușă care nu permitea accesul.

Mihai Cotea

CITEȘTE ȘI:
Consumăm „nimic” pe pâine