Cândva iarna însemna doar bucurie…

Îmi amintesc uneori de vremurile în care iarna însemna doar bucurie. De timpurile în care stăteam cu nasul lipit de fereastră să pândesc fulgii de nea. Și de serile în care alergam să construiesc un om de zăpadă în fața blocului, de teamă ca nu cumva – până în zori – zăpada să se topească. De zilele de vacanță în care, de dimineața până seara, alunecam cu patinele prin cartierul Săsar. Și reveneam acasă cu nădragii înghețați, dar cu zâmbetul larg. De cetățile de zăpadă pe care le construiam cu copiii de la bloc și de ”luptele” cu bulgări. De concursurile de patinaj artistic organizate pe șosele și de trântele fenomenale pe care le executam. De diminețile în care mergeam la școală cu zăpadă până la genunchi și ne bucuram de fiecare pas ca de un mic miracol. Pe atunci iarna însemna doar bucurie. Parcă am mai scris asta…

Nu știu exact când iarna a început să fie și o corvoadă. Când zăpada a mai încetat să însemne motiv de joacă și prilej de hârjoneală. Când fulgii s-au transformat din motiv de zâmbet în oftat. Când iarna nu a mai fost despre joc și joacă și a devenit povara facturilor prea mari, a parbrizului înghețat, a țurțurilor pe care trebuie să îi cureți și a trotuarelor pe care aluneci. Fără patine. Când zăpada pufoasă de azi a devenit doar mesagerul apei care va intra în cizme mâine.

E despre frigul de afară? E despre frigul din noi? E despre cum am uitat să fim copii și să ne bucurăm de lucruri simple? E despre gheața așternută între noi și pe care nu se poate realiza niciun Triplu Axel?

Îmi amintesc uneori de vremurile în care iarna însemna doar bucurie. Îmi place să cred că depinde doar de mine să aduc bucuria înapoi. Și voi începe chiar azi. Și nu numai pentru că azi e Ziua Mondială a Zăpezii. Voi merge la casa părintească și voi căuta săniuța de lemn din copilărie. Și o voi scoate la zăpadă la ceas de seară. Pe ea și pe copilul din mine pe care l-am rătăcit undeva pe parcurs. Printre anotimpuri…

Ramona-Ioana Pop

Foto (c) Mihai Daniel Roșca

CITEȘTE ȘI:
Uităm…