Un model social preluat ad litteram, impus și transpus pe o anume realitate, nu va schimba esența acelei societăți, ci, mai degrabă, o va falsifica. În loc să corecteze tarele, neajunsurile și metehnele vechii societăți, noul model le va accentua, făcându-le mai virulente și mai pregnante. Contrastul va scoate la iveală ceea ce înainte nu se vedea, doar se intuia.
Decor românesc, regie de import
Analizând modalitatea de edificare a civilizației românești, Eminescu observa cu acuratețea și finețea specifice geniului că românii au copiat o cantitate enormă de forme – în mod deosebit din cultura franceză – care nu se configurează în structuri instituționale eficiente. Asta pentru că totul s-a făcut ”fără elementul moderator al tradițiilor trecutului” și fără ca ”un spirit nou de iubire și adevăr să intre în formele vechi”, ne spune Eminescu analizând ”epoca de tranzițiune” din perioada 1848-1862.
De atunci și până astăzi, neamul românesc a avut parte de nenumărate tranziții, fiind supus la experimente dintre cele mai ciudate, în care laboranții au fost (și sunt) exponenți ai marilor puteri. Asta pentru că li s-a permis să… experimenteze. În procesul de modernizare actuală a societății românești – a se citi europenizare –, românii sunt spectatori în propria piesă, scrisă și regizată de alții, dar jucată de ei, fără a fi făcut cursuri de actorie. Numai decorul este unul autentic românesc, cu o tematică diferită de subiectul piesei. Tineri și mai puțin tineri și-au unit gândurile și vocile spre a rosti într-un cor, la unison: ”Vrem o țară ca afară!”
Slogane de acest fel se aud tot mai des, ca niște strigăte ce îndeamnă la lupta schimbării, a inovării sociale, a deschiderii drumului spre altceva. Aclamarea acestor chemări aparține mai ales tinerilor, cei care îi văd pe cei de-afară și vor să fie ca ei, să trăiască ca ei, să aibă acces la infrastructura lor socială, să se distreze ca ei. Poți oare să-i contrazici? Am putea oare să nu le dăm dreptate? Nu, cu siguranță nu! Probabil că generația tânără voiește să muncească așa ca ei, să fie la fel de responsabili ca ei, să respecte normele și legile întocmai ca ei! Poate că da, poate că ba! Poate responsabilitățile înseamnă doar… detalii. Forma este vizibilă, fondul ascuns.
De ce să plecăm? De ce să nu construim?
Fără îndoială, cea mai pregnantă dorință de schimbare vine de la generația tânără, fiind ceva specific pe caierul istoriei. Dintotdeauna tânăra generație și-a dorit schimbarea vechiului, a perimatului, a expiratului. Și dintotdeauna generațiile mai conservatoare, cele mai vechi, li s-au opus într-un fel sau altul. Rezultatul luptei dintre generații a fost cam pe la mijloc! Astăzi, exodul generațiilor tinere dinspre România spre alte meleaguri înregistrează cote alarmante. La întrebarea ”De ce pleacă sau vor să plece tinerii din țară?”, răspunsul este mai mereu același: ”Vreau să trăiesc altfel, ca afară!”
Oare își doresc cu adevărat asta? Sunt ei dispuși, cu toții, să adopte pe de-a-ntregul și întru totul sistemul occidental, cu bunele și cu relele lui, dar mai ales cu disponibilitatea de a juca în piesa lor cu multă credibilitate, dăruire, emoție și adevăr, așa, ca marii actori? Vor fi fiind poate 20-30% sau poate mai mulți. Sondajele ne spun că proeuropenii sunt cam 55% din populația țării, dar aici intră și generațiile mai ”trecute”, și cei gata plecați, și aceia care nu sunt dispuși să-și ia lumea-n cap și să plece. Poate că mulți n-ar mai vrea să plece dacă ar avea aici, în România, o țară ca afară. Crede cineva că Doamne, Doamne le-a dat nemților, francezilor, danezilor sau elvețienilor tot ce au, dar mai ales gradul de civism și de civilizație, numai așa, pentru că sunt ei băieți buni?! Ei și-au construit cărămidă cu cărămidă universul civilizației spre care tindem noi. Și-atunci de ce nu vrem să construim și noi o țară ca a lor? De ce trebuie să mergem noi la ei? Nu ne place să lucrăm la construcție? Mai bine construim la ei decât la noi? De ce nu schimbăm condițiile de aici, mentalitatea, atitudinea și modul de viață de aici pentru a face din România o țară ca afară? Poate pentru că ne tragem din neamul lui Farfuridi: ”Să se revizuiască primesc! Dar să nu se schimbe nimic…” Sau mai bine să facă alții pentru noi!
Știm ce ne dorim?
Cum se trăiește într-o țară ca afară? O țară în care oamenii sunt relaxați pe stradă chiar dacă sunt apăsați de nevoile curente, în care se salută politicoși în spațiile comune chiar dacă nu se cunosc, în care iau atitudine la derapajele sociale sau ale bunului simț, în care nu se îmbrâncesc la tigăile promoționale sau la apa sfințită de Bobotează? O țară cu respect față de lege? O țară în care oamenii sunt devotați activităților pe care le fac? O țară în care oamenii își respectă cuvântul dat? O țară în care normalitatea este… normală? O țară în care valorile sunt respectate și apreciate? O țară în care munca este o îndatorire de onoare? O țară în care albul este alb și negrul este negru? O țară care pedepsește furtul și respectă proprietatea?
Se spune că, dacă vrei să măsori nivelul de civilizație al unei țări, trebuie numai să privești circulația de pe drumurile publice. Ce-și doresc românii? Respectarea normelor de circulație și un aparat al statului care aplică legea în mod echitabil, fără diferențieri de rang social, în care politețea în trafic este un semn al civilizației? Sau să se complacă într-o țară cu șoferi care claxonează ca nebunii fără de rost, care-ți taie calea ca să-ți arate marca mașinii sale pentru ca tu să te simți neînsemnat? Care aruncă dozele de bere sau de suc pe geamul mașinii, care-ți pun led-urile în ochi, așa de-al naibii, care intră în intersecții pe roșu, care nu dau prioritate pietonilor pe zebră, care sar la bătaie din te miri ce motive, care nu-și cer scuze dacă au greșit cu ceva?
Tinerii își doresc să fie ca cei de vârsta lor care trăiesc… afară? Își doresc ei oare să se dedice cunoașterii și învățăturii întru dobândirea aptitudinilor și competențelor la cel mai înalt nivel? Vor ei să participe în mod activ la cursurile școlilor înalte? Vor ei să se integreze în echipele de cercetare științifică? Vor ei să inoveze ceea ce se cere a fi inovat? Să facă să funcționeze ceea ce nu funcționează? Sau se lamentează într-o țară în care analfabetismul funcțional este normalitatea afișată cu mândrie patriotică, în care cititul este o rușine ce provoacă greață, în care copiatul la teze și examene este sport național, în care modelele de viață sunt ”forbaliștii” și fufele dezbrăcate de pe sticla TV-ului, în care odraslele parveniților sunt genii, iar profesorii lor niște retardați, o țară în care cei șapte ai de-acasă lipsesc?
Să schimbăm forma, dar să nu uităm fondul!
Fiece popor își merită conducătorii! Asta numai și numai pentru că le-a permis să le fie conducători, să le fie șefi. Într-o țară de afară, politicienii nu-s cu mult mai breji față de cei de pe Dâmbovița. Poate că au mai mult bun simț și mai multă frică de a nu fi trântiți la pământ de societate. La noi, în același ciur, învârtim de treizeci de ani aceiași politicieni. Dacă unii au dat colțul, repede-repejor locul lor a fost luat de fiii, nepoții, ginerii și nurorile lor, mânați de aceleași apucături, poate chiar mai pline de bădărănie. Cine i-a adus în prim plan pe acești politicieni? Nu cumva noi? Cum? Din ignoranță, prostie, nepăsare și multe altele care ne definesc precum consacratele lozinci românești: ”Lasă, mă, că merge și-așa!”, ”Doamne ferește de mai rău!”, ”Și ce dacă o furat? Toți fură, da el o mai și făcut câte ceva!”
Cum putem fi o țară ca afară? Păstrând aceeași mentalitate, aceleași metehne, același comportament, aceeași atitudine, același mod de a fi și a trăi? Și-atunci, unde-i schimbarea? Nu cumva vrem o schimbare a formei, dar să păstrăm fondul nemodificat? Vrem un spirit nou în aceleași forme vechi? Nu cumva ne dorim ceva de natura absurdului ce vrem să pară real? Repetabilitatea istoriei acestui neam arată cum a rămas el agățat într-o buclă atemporală, generată de o gaură neagră: au trecut mai mult de 160 de ani și tot nu vrem să-i dăm crezare lui Titu Maiorescu, acela care se străduia să ne spună ce-i cu forma fără fond. Nu-l luăm în seamă nici pe Eminescu, poetul care încerca să ne deschidă ochii cu un lucru minunat de simplu: acela că elementul moderator al schimbării, al tranziției, este dat de tradițiile neamului. Și pe Caragiale l-am dat la o parte, prea este actual, prea a avut dreptate în felul în care a făcut radiografia… schimbării. Tradițiile, obiceiurile, cutumele și rânduielile neamului românesc incumbă în ele, cu multă prisosință, valorile occidentale la care ne închinăm mai ceva ca la Sfintele Moaște. Tradițiile, obiceiurile, cutumele și rânduielile înseamnă fondul neamului românesc nu forma lui, înseamnă esența trăirii românilor, nu surogatul democratic pe care-l adulăm pe motivul că vine de la alții.
Noi am ales sau ne-a fost sugerat să aruncăm la groapa de gunoi a istoriei toate aceste valori ca fiind învechite, perimate, depășite. Acolo, în lada cea bună a neamului, am avut respectul, cinstea, toleranța, iubirea, dăruirea, împăcarea, unitatea, întrajutorarea, umanitatea și toate celelalte valori fundamentale pe care se întemeiază mentalitatea și comportamentul dintr-o țară ca afară. Aidoma Pandorei, am deschis lada și le-am zis: ”Zburați de la noi, noi vrem occident, noi vrem ca la alții”. În locul speranței am pus capacul peste dorință, o dorință nestăvilită de a fi ca alții, dar cu esența, cu fondul nostru.
O țară ca afară este țara valorilor individuale, aflate în interiorul ființei, în trăirile, simțirile și vibrațiile fiecărui individ, este țara în care tronează bunul simț.
conf. univ. dr. ec. Vasile Bîrle
