Continuăm azi analiza drepturilor fundamentale consacrate în Constituție și ne vom ocupa o vreme de dreptul la ocrotirea sănătății.
Ce spune Constituția
Cu privire la acest drept, Constituția României stabilește în articolul 34 următoarele:
(1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat.
(2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice.
(3) Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii.
Dacă alineatele (1) și (2) sunt foarte usor de înțeles, sintagma ”măsuri de protecţie a sănătăţii… se stabilesc potrivit legii” obligă la multe și vaste explicații, pe care le voi aborda pe cât posibil sistematizat pe zone de interes (care pot fi propuse și de cititori), în mai multe articole succesive, legislația în domeniu fiind foarte vastă.
Ce spun reglementările internaționale
Pentru o înțelegere cât mai exhaustivă a conceptului de „ocrotire a sănătății” este bine de știut că, din perspectivă juridică, noțiunea de sănătate are un înțeles mult mai larg decât cel dat de medicina contemporană care o definește ca fiind starea de normalitate a funcțiilor fiziologice, mentale și emoționale ale organismului uman (O. Popescu – „Dreptul la sănătate și sănătatea dreptului”, IDO, București, 2007). Astfel, Constituția Organizației Mondiale a Sănătății definește sănătatea ca fiind acea stare favorabilă fizic, mintal și social precum și ”capacitatea de a duce o viață productivă social și economic”; Declarația Universală a Drepturilor Omului face trimitere la conceptul de „drept la un nivel de trai… de natură să confere sănătate, bunăstare, aceasta incluzând hrană, locuință, îngrijire medicală, dreptul la asigurare în caz de boală, invaliditate, bătrânețe etc”; Carta Socială Europeană garantează dreptul la ocrotirea sănătății, obiectivele statelor semnatare vizând: eliminarea cauzelor unei sănătăți deficitare, asigurarea de „servicii de consultare și educare” în ce privește ameliorarea sănătății, prevenirea bolilor epidemice ori a accidentelor etc; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene stabilește în această privință că „orice persoană are drept de acces la asistență medicală preventivă și de a beneficia de îngrijiri medicale în condițiile stabilite de legislațiile și practicile naționale”.
În concluzie, raportându-ne la alineatul (1) din Constituția României și având în vedere și reglementările internaționale mai sus menționate, putem constata că dreptul la ocrotirea sănătății garantat prin articolul 34 din Constituție vizează mai mult decât ocrotirea „stării de normalitate a funcțiilor fiziologice, mentale și emoționale ale organismului uman”.
Măsuri de protecţie a sănătăţii reglementate de lege
Principalul act normativ care reglementează măsurile de protecție a sănătății la care face trimitere textul constituțional este Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, lege care cuprinde reglementări privind principalele domenii de intervenție ale asistenței de sănătate publică, printre care de interes pentru demersul nostru sunt: asistența medicală primară, sistemul național de asistență de urgență, activitatea spitalelor, asigurările sociale de sănătate, cardul european și național de sănătate, exercitarea profesiei de medic, organizarea Consiliului Medicilor din România, răspunderea personalului medical în caz de malpraxis etc.
Cel de-al doilea act normativ mai puțin cunoscut publicului larg, nefiind abordat prea des în spațiul public ori în lucrări de specialitate juridică, este Legea 46/2003 privind drepturile pacientului (Normele metodologice fiind adoptate în 2004), lege ce a fost adoptată ca urmare a asumării de către România a principiilor și strategiei de protecție și garantare a drepturilor pacientului exprimate la Conferința Europeană de la Amsterdam în 1994.
Acestea fiind spuse, voi analiza aici, sumar, Legea 46/2003 urmând a dezvolta în seriile următoare fiecare subiect în parte.
Drepturile pacientului
Principiile care stau la baza acestui concept sunt consacrate de articolele 2 și 3 din lege, astfel: ”Pacienţii au dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate de care societatea dispune, în conformitate cu resursele umane, financiare şi materiale”; ”Pacientul are dreptul de a fi respectat ca persoana umană, fără nicio discriminare”.
Integrând cele două reguli cu valoare principială prevăzute în lege, am putea afirma că se conturează un principiu fundamental centrat pe valoarea umană, pe om și necesitatea asigurarii unui optim de îngrijiri medicale în condițiile concrete existente în contextul social respectiv. Sintangma „în conformitate cu resursele umane, financiare şi materiale” se situează, însă, într-o totală antiteză cu intenția exprimată la începutul articolului, respectiv „îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate”, ceea ce pune sub semnul îndoielii intenția legiuitorului de a asigura respectarea principiului constituțional privind garantarea dreptului la ocrotirea sănătății. O asemenea reglementare, care condiționează asigurarea asistenței medicale de resursele de care dispune statul la un moment dat, permite acestuia să adopte atitudinea arbitrară de a considera alte domenii și sfere sociale prioritare, alocând asistenței medicale resurse insuficiente pentru „îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate” (ceea ce se și întâmplă în acest moment, rectificarea bugetară de la sfârșitul anului 2019 reducând bugetul alocat Ministerului Sănătății).
Sub acest aspect legea nu a fost contestată la Curtea Constituțională, însă nu este timpul pierdut. Oricând o lege poate fi corectată (mai mult sau mai puțin voit – adică de legiuitorul însuși sau prin sesizarea CCR) pentru a intra în făgașul constituțional.
Potrivit acestei legi, pacientul are următoarele drepturi:
– dreptul la informația medicală;
– dreptul de a cere şi de a obţine o altă opinie medicală;
– dreptul să consimtă, să refuze sau să oprească o intervenţie medicală;
– dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa privată a pacientului;
– drepturi în domeniul reproducerii;
– dreptul la tratament şi îngrijiri medicale;
– dreptul la îngrijiri terminale.
Toate aceste drepturi urmează a fi analizate din perspectiva a ceea ce presupune exercitarea acestui drept ca drept natural, precum și a obligațiilor pe care le generează, atât pentru Stat, cât și pentru cetățean.
• Dreptul pacientului la informaţia medicală
Conform Legii 46/2003 (dreptul la informație medicală fiind prevăzut ulterior și de legea privind reforma în domeniul sănătății nr. 95/2006), pacientul are dreptul de a fi informat cu privire la serviciile medicale disponibile, precum şi la modul de a le utiliza; identitatea şi statutul profesional al furnizorilor de servicii de sănătate, precum și cu privire la regulile pe care trebuie să le respecte pe durata spitalizării.
Pacientul are de asemenea dreptul de a fi informat asupra stării sale de sănătate, a intervenţiilor medicale propuse, a riscurilor potenţiale ale fiecărei proceduri, a alternativelor existente la procedurile propuse, inclusiv asupra riscului neefectuării tratamentului şi nerespectării recomandărilor medicale. Informaţiile se aduc la cunoştinţă pacientului într-un limbaj respectuos, clar, cu minimalizarea terminologiei de specialitate, în limba maternă ori într-o limbă pe care o cunoaşte sau, după caz, se va căuta o altă formă de comunicare.
În cazul în care pacientul apreciază că informaţiile prezentate de către medic i-ar cauza suferinţă, are dreptul de a decide dacă mai doreşte să fie informat sau poate alege o altă persoană care să fie informată în locul său. Pacientul are dreptul de a cere şi de a obţine o altă opinie medicală.
Rudele şi prietenii pacientului pot fi informaţi despre evoluţia investigaţiilor, diagnostic şi tratament, doar cu acordul pacientului, iar la externare pacientul sau persoana desemnată în mod expres de acesta are dreptul să primească un rezumat scris al investigaţiilor, diagnosticului, tratamentului, îngrijirilor acordate pe perioada spitalizării şi, la cerere, o copie a înregistrărilor investigaţiilor de înaltă performanţă, o singură dată.
În ce privește dreptul pacientului la informare, în cursul lunii octombrie 2019, a fost publicată Legea nr. 165/2019 pentru completarea articolului 234 din Legea nr. 95/2006, fiind aduse astfel îmbunătățiri dreptului la informare al asiguraților, după cum urmează:
1. Asiguratul poate solicita Casei de Asigurări de Sănătate informații cu privire la lista cu serviciile medicale, medicamentele și dispozitivele medicale de care a beneficiat în anul precedent, decontate din bugetul Fondului Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate. (Informațiile vor fi comunicate în termen de 45 de zile de la solicitare.)
2. Poate accesa aceste informații prin intermediul dosarului electronic al pacientului.
Av. Elena GRAMA