În limbajul curent, costul înseamnă cantitatea de bani cheltuită pentru achiziționarea unui bun sau serviciu. Cu sens științific, costul este expresia în bani a consumurilor de factori de producție care stau la baza obținerii de bunuri și servicii destinate pieței.
În practica economică întâlnim noțiunea de cost de producție, care include consumurile de materii prime, materiale, forță de muncă, energie, amortizare la care se adaugă cheltuielile de întreținere și funcționare ale unităților economice (regie).
Costul este un indicator pe seama căruia se construiesc ceilalți indicatori economici care reflectă activitatea, eficiența și eficacitatea întreprinderilor industriale, agricole, comerciale etc. Astfel, în evaluarea capacității de producție și a celei concurențiale, analiza pornește de la dimensiunea și structura costului de producție.
În practică, întreprinderile calculează costul: unitar – la nivel de produs, serviciu sau lucrare; pe comenzi – aferent unui grup de produse, unui lot; pe faze – corespunzătoare etapelor fluxului tehnologic; global – pentru toată producția obținută într-o anumită perioadă.
Metodele de calculație se împart în două grupe: clasice și moderne. Oricare ar fi metoda adoptată, calculația presupune două etape distincte: directă – adiționarea articolelor de calculație și a elementelor de cost identificabile în produsul final, respectiv indirectă (de regie) – repartizarea pe fiecare produs a cheltuielilor de întreținere și funcționare prin intermediul unor chei, al unor proporții.
Datorită impactului pe care-l au resursele asupra mărimii și structurii costului de produs, resurse care sunt tot mai puține și mai scumpe, multe unități economice își fundamentează deciziile de producție pe seama costului oportun (al alegerii). Producătorii analizează și cuantifică, în unități fizice sau monetare, șanselor sacrificate urmărind câștigul posibil ce poate fi realizat prin renunțarea (sacrificarea) celei mai bune dintre variantele posibile.
La nivel macroeconomic, pentru efectuarea analizelor specifice și pentru fundamentarea prognozelor se practică costul: administrației publice – cheltuielile efectuate pentru funcționarea aparatului de stat; educației – consumurile antrenate în procesul investițional din educație; sănătății – ca formă a costului social, măsoară efortul făcut pentru menținerea stării de sănătate a individului sau colectivității; vieții – nivelul cheltuielilor necesare achiziționării bunurilor și serviciilor necesare traiului, într-o anumită perioadă de timp. Formele de exprimare ale costului vieții sunt date de nivelul general al consumului și indicele prețurilor cu amănuntul care arată gradul de erodare a puterii de cumpărare. Astfel de indicatori au menirea de a sta ca argumente la fundamenteze deciziilor de indexare a salariilor, pensiilor și ajutoarelor sociale.
Gradul de recunoaștere de către piața specifică a costului de producție prin intermediul prețului arată eficiența și randamentele interne ale producătorilor și prestatorilor, precum și gradul de recuperare a resurselor avansate.
dr. Vasile BÎRLE
Imagine de Lolame de la Pixabay
CITEȘTE ȘI:
Mic dicționar economic | Concurență
Mic dicționar economic | Contabilitate
Mic dicționar economic | Contract
