Cu o naturalețe casnică, ciupită din vremuri în care aspiratorul părea cumva un pod prea îndepărtat, în preajma sărbătorilor – pascale și nu numai – unii își bat covoarele printre blocuri. Le bat cu atâta abnegație de zici că le urăsc, deși sunt covoarele lor. E cumva ca într-o simfonie pentru covor și orchestră. Orchestră alcătuită, e drept, paradoxal, dintr-un singur muzician, cu bătătorul de covoare în mână.
Fără îndoială, fiecare face ce vrea cu covorul lui. Poate că unii îl bat fiindcă nu zboară ca în 1001 de nopți. Poate că alții îl bat fiindcă au senzația că alde covorul nu-și face treaba cum se cuvine și adună prea mult praf, de face aspiratorul să tușească. Necunoscute căile covoarelor, la urma urmei. Și ale celor care calcă pe ele.
Lăsând ușurel gluma deoparte, să te apuci să bați covoare pe la ora 7 și ceva ori pe la 21, printre blocuri, e o oarecare lipsă de delicatețe. Unde mai pui că dacă lași geamul deschis nu e treaba ta să înghiți praful din covorul altuia.
PS: Apropo de gospodari de oraș, zilele trecute o cetățeană întindea rufe pe acoperișul unui magazin de la parter, pe Coșbuc, în Baia Mare. E limpede că se simțea fericită în Planul ei Urbanistic pur Zonal (săi-i zicem PUZ, clasic). Îi lipseau poate un cal și o baniță de ovăz din peisaj. Ori o căpiță. A nu se interpreta ca răutate, pe bune, doar consemnam.
Tiberiu Sabo
Sursa foto: pixabay.com
CITEȘTE ȘI: De-ale legendelor
