“Muzica, dacă nu e trăită, e doar zgomot.”
Așa îmi spunea o prietenă, recent, la House of Blues, în Chicago, în timp ce muzicienii de pe scenă făceau ce făceau astfel încât toată lumea să se miște. Vorbeam despre ce-i face muzica creierului. Tuturor ni se face uneori pielea de găină ascultând muzică. Întrebarea e: de ce? Sau: de la ce fel de muzică?
Neurologul (și minunatul scriitor) Oliver Sacks a dedicat o întreagă carte (vezi aici) cazurilor sale de oameni cu afecțiuni ale creierului pentru care muzica a făcut minuni. Cum ar fi cel al unui chirurg ortoped, care – lovit fiind de fulger în furtună – a început să audă permanent în cap muzică de pian. Atât de persistent și clar, încât a lăsat tot și a învățat singur să cânte la pian și să scrie partituri, ca să o poată exterioriza.
Mai recent, doi curioși de la Queen Mary University (citește aici) au luat la purecat 700 de piese raportate ca fiind “piele de găină”. Printr-o metodă ingenioasă au ajuns la concluzia că muzica acestor cântece e în general mai tristă, mai lentă, mai puțin intensă, iar mai degrabă instrumentală, comparată cu muzica de același calibru – și de la aceiași artiști – care însă nu ne dă frisoane (playlist Spotify). Eu zic și da, și nu concluziei lor. Uneori îmi dau lacrimile pe “Only Love Can Break Your Heart” (Neil Young), dar am fost în egală măsură emoționat și la reprize de dans pe muzică veselă. Precum la House of Blues, unde m-am întors către prietena mea și i-am zis…
“Păi hai s-o trăim atunci!”. Și am ieșit la dans.
George Moțoc
Sursa foto: (c) George Moțoc
Despre autor: Vocea lui George Moțoc s-a auzit zilnic la radio în Baia Mare din 1993 până în 1999. După emigrarea în Canada, a continuat să scrie și să producă emisiuni radio și podcasturi.
Îl găsiți pe georgemotoc.com.
CITEȘTE ȘI: Rock din capul lui Moțoc | Nobel Ig Nobel
