Nu e frumos din partea mea că v-am tot spus povești de la Borod și n-am pomenit încă ce-i cu el și pe unde se află. Borodul stă așezat în frumoasa vale a Crișului Repede, unde râul străpunge stâncile Pădurii Craiului, munții cei plini de peșteri frumoase. E o comună mândră ce are în componență sate cu nume plăcute auzului: Borozel, Șerani, Cornițel, Cetea și Valea Mare… de Criș, cum altfel.
Eu, maramureșean convins, mi-am luat de curând „cetățenie” bihoreană, deși mare lucru nu s-o schimbat, că oamenii-s tăt faini și pălinca-i la fel de bună (spunând treaba asta cu pălinca, mi-am atras oprobriul prietenilor mei din Baia Mare, care m-au făcut trădător). Borodanii (și nu „borodenii”, cum repede m-a corectat nevastă-mea) îs oameni harnici, atât de prinși cu treaba lor încât rar îi mai poți găsi stând la taclale. Sunt gospodari și meșteri pricepuți, iar mulți dintre ei își ridică singuri locuințele. La unii elanul e așa mare încât încep prin a-și construi o casă și termină cu un bloc.
Nu știu alții cum sunt, vorba lui Creangă, dar când vine vorba de ciuperci de pădure, borodanilor le sclipesc ochii. Când începe sezonul, fanii ciupercilor lasă totul de izbeliște și năvălesc în pădure, iar asta cât mai devreme, chiar și cu noaptea-n cap, să nu le-o ia alții înainte. Poveștile despre ciuperci găsite în număr mare declanșează adevărate momente de entuziasm iar întoarcerea acasă cu sacoșa goală creează o dezamăgire profundă. Pălăria oienelor prăjită cu untură în tigaie e specialitate locală, atât de bună încât începi să înțelegi sporul cu care se umblă la cules. Viorica, soacră-mea, și cu fratele ei, Emil de pe Valea Mâșca, sunt cei mai fervenți promotori ai acestei îndeletniciri, și deși bătrânețile i-au cam ajuns pe amândoi, când vine vorba de hribi nu-i mai poți opri nici dacă ”plouă cu ninge”, vorba ceea. Asta-i încă o dovadă că spiritul revigorează trupul.
Pe mine nu m-a prins febra, iar dacă le spun că io nu umblu după ciuperci și că nici nu le cunosc, se uită la mine chiorâș, de parcă aș fi de pe altă planetă. Unde mai pui că râdeau de mine la început când nu făceam diferența semantică între hribi și ”hiribe” (cartofi). Soacră-mea mai are o plăcere: culesul măceșelor, cărora ea le zice, mă scuzați, ”căcădări”. Ceaiul de măceșe combinat cu tei și îndulcit cu miere de albine de la Mâșca nu lipsește în nicio dimineață de la micul dejun.
Borodul are vocabularul său propriu și am fost oarecum rănit în orgoliul meu de ardelean că mai erau regionalisme pe care încă nu le cunoșteam, dar în același timp am fost fermecat de specificul graiului local. Cuvinte ca „șutic” (întuneric), „țiglă” (sfeclă roșie), „a ticăzi” (a aranja, a curăța) sau „miere” cu referire la magiun îmi erau complet necunoscute. Dacă cineva îți spune aici: „dă-mi un laboș din fioc că-mi trebe să fac un toroș pă candalău!”, să văd pe unde scoți cămașa?! Aici nu se spune: „merem sus în deal” ci „merem în berc”, probabil o reminiscență a cuvântului german „Berg”, care înseamnă „deal” sau „munte”. Nemții sau austriecii nu sunt singurii ce s-au perindat în zonă în vremuri demult apuse. Satul Șerani, component al comunei Borod, e sat de slovaci, aduși la munca pădurii de către austro-ungari, la sfârșitul secolului XVIII. Locuitorii satelor aflate la întâlnirea dintre județele Bihor și Sălaj, pe culmea Muntelui Șes, formează cea mai mare comunitate de slovaci din România, în care obiceiurile și limba sunt atent păstrate.
Așa că, dacă te sui în „berc” sau pe înălțimile Șesului, poți videa numa bine împrejur și până hăt departe: către sud, Munții Vlădeasa și Pădurea Craiului iar spre nord, frumoasa Țară a Silvaniei; spre est, Pasul Craiului, ce face legătura cu județul Cluj, iar spre vest, regiunea Aleșdului.
Din punct de vedere culinar nu vă veți regăsi la Borod în următoarele cazuri: sunteți la cură de slăbire, sunteți vegetarieni sau nu mâncați gras și uns. Dar să nu credeți că nu se mânăncă sănătos. Oamenii de aici, în general, sunt longevivi, iar cei care nu sunt, o pățesc pe bază de lichide, nu de mâncare, dacă mă înțelegeți. Cât despre lichide, pălinca, v-am spus, e din cea care-ți deschide inima, ba chiar și o chakră sau două. De vin și struguri nu mai vorbesc, căci strugurii la Borod sunt din cale afară de buni, astfel încât atunci când treci pe sub vie toamna, și numai aroma lor te îmbată.
Una peste alta, Borodul are și un corespondent în Germania, în land-ul Renania-Palatinat, o comună care se numește exact la fel: Borod. Cu ei a vrut Borodul românesc să se înfrățească, dar nemții au zis „Nein, danke !”, așa că neuniți au rămas și în ziua de astăzi.
Dar prea mult n-ar trebui să insist cu descrierea, pentru că, aparent, Borodul e mai cunoscut decât aș fi putut să cred. Sasha, prietenul meu din București, mi-a răspuns nonșalant când i-am spus prima dată unde m-am mutat: „Aa, Borod…știu de el. Un prieten de-al meu are o iubită de-acolo”. Cu ocazia unui eveniment petrecut în Târlișua, Bistrița-Năsăud, un bărbat pe care tocmai îl cunoscusem mi-a zis când a aflat unde locuiesc: „Borod ?! Poi am lucrat acolo la mina de cărbuni“. Și tot așa, cu diferite ocazii, am avut parte de aceeași reacție. O fi ea țara întinsă, dar oamenii umblă mult, și te trezești că unele localități mici au răsunet mare. Vorba fetiței care, întrebată unde locuiește, a răspuns cu inocență: „La Cluj, localitatea aceea de lângă Florești”.
Text și foto: Mircea Trifan
CITEȘTE ȘI:
Tanti Florica lăptăreasa
