Dintotdeauna au existat obiecte cărora, noi, oamenii, le-am adăugat o certă valoare. La fel cum au existat mereu zile în care nu am atins îndeajuns valoarea oferită de Soare. A existat și va exista mereu Soare și au existat obiecte și poate vor mai exista. Noi nu vom mai exista. Nu așa cum ne închipuim. Nici cu obiectele nu vom putea pleca, dar…
… Există oameni, ca noi, care dau o valoare egală trăirii în co-dependența unor obiecte. În „bunul” obicei de categorisire al semenilor, aceste persoane sunt catalogate ca fiind egoiste. Probabil că aceștia sunt doar „părăsiți” de suflul vieții. Folosesc și adverbul restrictiv pentru că, dincolo de acest fapt, trebuie să mai existe ceva. Un motiv al viețuirii.
Nu am să fac nicio apologie, nicio critică asupra oamenilor care aleg astfel, în schimb e mereu frapantă ideea „însuflețirii” obiectuale acolo unde nu se cere niciun fel de însuflețire și în condițiile în care, înconjurați fiind de ai noștri, actul pare complet lipsit de sens. Un soi de părăsire autoimpusă într-un con de umbră.
Obiecte iubite, preamărite, personalizate și divinizate în detrimentul Lumi(n)ii din jur…
Ce se poate spune despre aceste obiecte cu valoare adăugată? Firește, ele sunt niște norocoase binecuvântate de căldura umană (uneori refuzată altor frați), dar nu vor ști niciodată asta. Atenția focalizată spre ele nu le va da viață decât în universul Pigmalionilor de încercare, care le adoră. Fiind într-o stare complet lipsită de voință, obiectele cu valoare adăugată sunt cele mai reprezentative exemple de dăruire facilă a dragostei. Ele o vor primi undeva, într-o rotiță, un ax, prin carcasă, nu vom ști asta nicicând, în schimb nu vor mai cere absolut nimic altceva. Una? Două? Trei, patru, cinci? Ce ușoară este dragostea…
Fiecare am îndrăgit măcar un obiect. Armatele de lucruri ne însoțesc pe parcursul unui trai de mărimea unei păreri universale. Existența lor, dând la o parte pricina mercantilă, este destinată unei simple finalități, aceea de companioni orfani încălziți doar de căldura umană. Celelalte? Divinizatele… vor servi aceleiași cauze, dar să nu le spunem și falșilor Pigmalioni. I-am trezi și, uneori, viața poate fi dusă mult mai ușor în plutirea propusă de visare.
Soarele găsi-ne-ar vii mereu în prezent!
Mihai COTEA
CITEȘTE ȘI:
Întâlniri de esență
