Mă întreb de ce noi, oamenii, ne concentrăm atât de mult asupra scurtei perioade reprezentate de existența noastră fizică și ne îndreptăm atenția atât de puțin către timpul nostru etern, cel al spiritului?! În mod bizar, nici intervalul petrecut în corpul material nu pare să fie valorificat cu adevărat. Dacă ne uităm la istorie, chiar și la cea contemporană, vedem cât de puțină importanță se acordă unei vieți umane: asupriri, persecuții, crime, războaie. Mai mult de atât, felul nostru de a trăi nu e cel mai sănătos. Și atunci ce apreciem, dacă nici pe noi înșine? Care este relația noastră cu existența?
Timpul este cu adevărat relativ, atât raportat la Univers, cât și la ființa umană. Personal, am trăit de multe ori o viață într-o zi sau o zi într-un moment. La fel ca timpul, dezvoltarea umanității e și ea relativă, pentru că depinde de ponderea celor două aspecte amintite mai sus: experiența materială și cunoașterea spirituală. Suntem undeva la o răscruce de drumuri și contează foarte mult ce alegem: finit sau infinit, superficial sau autentic, inconștiență sau conștiință.
Dar oricât s-ar apleca analiza noastră asupra psihicului și comportamentului uman liber consimțit, e musai să luăm în calcul intervenția. La ce se referă aceasta? Deși nu doresc să intru în detalii, pentru că subiectul în sine e o temă mult mai largă, se poate totuși bănui că liniile generale ale parcursului psiho-social al umanității au fost trasate de o clasă conducătoare statornică. Statornică, deoarece indiferent de perioadele istorice, regimul politic, curentele socio-culturale etc., ea a rămas pe poziții, adaptându-se în continuu reacțiilor publice generate de cauze impuse chiar de ea. Copiii Pământului, chiar noi, asistăm la un teatru de păpuși unde, firesc, nu se vede păpușarul. Isus din Nazareth, pe care îl menționez aici în umana dar profunda sa calitate de filozof și înțelept, a rostit astfel: „Vai de cei ce țin cheia intrării în Împărăția lui Dumnezeu și nici ei nu intră, dar nici pe alții nu lasă!”. Isus știa despre ce și cine vorbește.
Problema e că mulți dintre noi nu cunosc libertatea, n-o gustă, nu și-o doresc. Flacăra lor interioară arde mocnit sau chiar s-a stins. Preferă să fie dirijați, iar cu cât numărul lor va crește, cu atât vor rămâne mai puțini cei care năzuiesc spre mai bine. Visul celor din urmă se va transforma în speranță, iar apoi într-o utopie. Cu toate astea, așa cum a spus Nicolae Steinhardt, cortina de fier este de fapt una de cretă, căci are la bază frica. Frica noastră de stăpânitori și, mai ales, frica de a ne lua destinul în propriile mâini, indiferent de consecințe, consecințe ce nu vor fi nici pe departe la fel de grave ca cele pe care le suportăm fiind supuși.
Mircea Trifan
Imagine de la Pixabay
CITEȘTE ȘI:
Oameni și locuri | Așchia
