Mi-am iubit bunicile foarte mult, pentru că ele m-au crescut. Nu-mi amintesc aproape nimic din timpul petrecut alături de părinții mei, dar am foarte multe amintiri cu bunicii, în special cu partea feminină, pentru că pe bunicul din partea tatălui nu l-am cunoscut, iar pe cel din partea mamei prietenia cu sticla l-a furat oarecum dintre noi.
Când Coca, mama tatălui meu, a murit, eu aveam 21 de ani. Nu mai eram copil, dar cu toate astea, timp de câteva săptămâni după moartea ei mă trezeam, mă îmbrăcam și voiam să merg la ea. Creierul meu nu concepea că bunica nu mai era prezentă fizic, nici chiar atunci când realitatea îl izbea cu acest adevăr. Când a plecat Adele, cealaltă bunică, aveam 38 de ani. De data asta am reacționat prea matur, prea rece, dar nu pentru că nu o iubisem la fel de mult, ci pentru că trăisem tot timpul cu impresia că va fi totdeauna cu noi, că nimeni și nimic n-ar putea-o atinge în vreun fel. Avea 90 de ani și-și purtase singură de grijă până în ultima clipă. „N-am să ajung niciodată la azil! Când am să mor, am să mor acasă la mine”, spunea. Și așa a fost. N-a suferit, nu s-a chinuit și n-a fost povara nimănui.
„Oma”, așa cum îi spuneam în familie, s-a născut între munți, cu Bucegii, Piatra Craiului și Postăvaru profilându-se aproape. Căile încurcate ale vieții au adus-o în Baia Mare. Îmi povestea cum mergea pe Valea Usturoiului să se plimbe. S-ar fi dus mai des, zicea, dar nu prea venea nimeni cu ea, iar o femeie singură în pădure… era riscant. Tind să cred că am moștenit dragostea pentru natură de la ea. Îi plăcea să meargă pe jos, să admire florile, să asculte păsările și sunetul vântului printre copaci. „Mircea”, îmi spunea, „în fiecare dimineață, după ce mă trezesc, ies pe balcon sau afară, mă uit în jurul meu și mulțumesc lui Dumnezeu că sunt în viață și mă pot bucura de încă o zi”.
Bunica a plecat din țară în ’90, imediat după ce s-au deschis granițele. Avea o soră la Nürnberg. Oma s-a stabilit în apropiere, la Erlangen, un liniștit oraș francon așezat pe râul Regnitz și străbătut de canalul Dunăre-Main. Bunica era mai apropiată etnic și ideologic de nemți, cu toate că a considerat totdeauna România ca „acasă”, pentru că, așa cum îmi spunea mereu, „acolo m-am născut, acolo am trăit”. Se născuse la Râșnov, într-o familie de sași. La 17 ani avea să fie deportată de ruși în lagăr de muncă, la Donețk, în Ucraina, deși ordinul era să se ridice doar femeile de la 18 ani în sus. A stat cinci ani foarte grei, dar a rezistat, așa cum a rezistat și mai departe în viață, orice s-ar fi întâmplat. Era o femeie puternică, dârză, uneori dură, dar asta doar pentru că voia să-și pună copiii pe calea cea bună, să-i ferească de necazurile prin care trecuse ea. Crescuse fără mamă de la o vârstă fragedă, totuși a reușit să fie ea mamă și bunică responsabilă. Și acum mai simt mâna ei puternică împingându-mi spatele atunci când stăteam cocoșat la masă. Nu existau mofturi, ce primeam în farfurie, aia trebuia să mănânc.
Vorbea germana perfect, fără accent românesc. Vorbea și maghiară, și rusă. Și bineînțeles dialectul săsesc, mult diferit de germana literară. Îi plăcea să scoată în evidență faptul că vorbea cinci limbi. Pe lângă asta, avea o cultură extraordinară și o solidă înțelepciune de viață. Doamne, câte putea să povestească, era o enciclopedie umblătoare! Tot ce citea îi rămânea în memorie și putea reproduce cuvânt cu cuvânt. O ascultam ore în șir, până când amândoi moțăiam și ei îi pica bărbia în piept, adormind la propria-i istorisire. Era plină de umor, îi plăcea să spună mai ales bancuri deșănțate și la sfârșit râdea ea mai tare ca tine. Un om ca un munte, bunica: de neclintit.
Când l-a cunoscut pe Doru, al doilea bărbat din viața mamei mele, i-a tras o palmă peste spate: „Mă, stai așa și nu zici nimic, nu te prezinți?!”. Orice om ar fi fost contrariat, dar el auzise deja de Oma și obiceiurile ei, așa că nu s-a supărat. Nici ea nu ținea supărare pe nimeni, era doar spontană și imprevizibilă. O cantitate imensă de energie înghesuită într-un corp micuț. Dar pe cât de repede se aprindea, pe atât de repede se reîntorcea la blândețe, iar în următorul moment se comporta cu tine ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, povestindu-ți câte și mai câte. Dacă erai bun cu ea, îți întorcea binele de zece ori, dar dacă erai urâcios, atunci să te ferească Dumnezeu!
De multe ori bunica îmi povestea distrată întâmplări de pe vremea când era taxatoare pe autobuz în Baia Mare. Ea tăia și spânzura pe tura ei, era un fel de polițist al călătorilor și cine nu se comporta civilizat era imediat pus la punct. Bunica Adela nu stătea pe gânduri când avea să spună ceva și multe persoane au căzut victimă furiei sale verbale. Într-o zi, enervată pe un pasager, îi strigă : „Auzi, să te ia dracu!”. Omul, surprins de ce auzea, răspunde: „Vai doamnă, dar cum vorbiți așa?!”. „Nu-ți place? Atunci să te ia mumă-sa!”.
Pe altul l-a urmărit câteva zile, pentru că nu-și lua bilet. Nu-i zicea nimic, doar se uita insistent la el. Când pe om l-a prins rușinea și a venit să-și cumpere bilet, care costa 1 leu pe vremea aia, a plătit cu 5 lei iar bunica i-a dat biletul și doar 1 leu rest. Omul s-a uitat mirat și a întrebat de ce primea doar 1 leu înapoi. Oma i-a zis: „Pentru cele trei zile de săptămâna trecută când nu ai plătit cursa”. „Aveam o unguroaică…”, zice ea râzând deja la poanta care urma, „…și mergea tot timpul la serviciu pe schimbul meu. Odată, pe când ploua afară strașnic și eram în stație, șoferul a închis ușile și a dat să plece. Afară, fugeau către noi două femei în vârstă, să prindă autobuzul. Am auzit-o dintr-o dată pe unguroaică: ”Oprește! Oprește! Fug doi moașe!”.
Când a apărut „Cartea seniorilor din Erlangen”, o inițiativă a primăriei din orașul ei adoptiv, Adele a fost printre protagoniști. Un frumos album cu fotografiile și povestea de viață a fiecăruia. Un exemplar din album a ajuns la mine. Mă uit acum la poza ei și o văd pe Oma privindu-mă și zâmbindu-mi călduros. Și atunci știu că am avut dreptate în privința ei: nu va pleca dintre noi niciodată.
Text și foto: Mircea Trifan
CITEȘTE ȘI:
Oameni și locuri | Orice asemănare cu realitatea nu e întâmplătoare
