Să scrii ceva despre un lift poate fi banal și absolut plictisitor. Cu toate astea, nu mai plictisitor decât liftul în sine, cel despre care vorbim azi.
Se știe că viteze precum cea a luminii modifică timpul și spațiul din jur, alterând, pentru obiectul sau persoana implicată în proces, legile cunoscute ale fizicii. Acest fenomen are un corespondent aflat în partea opusă: într-o localitate mică dintr-o țară mare există un lift atât de încet încât sfidează toate legile naturale și pe cele tehnice. Folosirea acestui dispozitiv implică riscul unei călătorii în timp. Vei putea avea surpriza ca, atunci când ieși din el, omenirea, la fel ca într-un film SF, să fie deja în alt deceniu. Dacă ești atât de inconștient încât să urci la ultimul etaj, adică la nivelul II, te vei trezi chiar în alt secol…
În Baia Mare, liftul din blocul mamei mele ajunge de două ori mai repede de la parter la etajul 10 decât ajunge acest lift de la parter la etajul 1. Că ”ajunge” e un termen relativ și chiar exagerat, pentru că omul din lift va gândi ”Nu cred că mai ajung vreodată!”. Să vă descriu acțiunea: te afli în scară, te așezi în fața acestei adevărate mașini a timpului și apeși butonul de chemare a ascensorului. Dacă ai noroc și liftul se află la nivelul 0 al blocului, atunci l-ai prins pe Dumnezeu de un picior. Dar nu exalta! În acest caz, apăsarea butonului nu înseamnă neapărat și deschiderea imediată a ușilor. Primul impuls doar trezește liftul, îl dezmeticește, îi aruncă apă rece pe față și îi face o cafea. Odată aceste proceduri încheiate, vei putea urca la bord.
Urmează apoi aceeași scenă, dar pe interior. Apeși butonul pentru etajul dorit și aștepți atât cât mintea și obișnuința ta îți spun că ar trebui să dureze executarea comenzii de închidere a ușii unui lift, respectiv instantaneu sau cel mult o secundă. Și aici intervine marea contradicție prin care în ansamblul spațiu-timp și înăuntrul nervilor tăi se produce o ruptură. Ușile nu se închid! Mai apeși o dată cu disperare iar în acest moment, exact cu impresia că liftul îți face o favoare, sistemul de închidere se pune în mișcare cu viteza unui melc octogenar. Cu exasperare, pui mâna pe uși și tragi de ele în speranța absurdă că se vor închide mai repede.
Iar acum așteptările tale firești sunt cele legate de pornirea promptă a aparatului către în sus, conform comenzii. În schimb, măgăoaia face un ”hâc”, ca și cum ar avea intenția să o ia în jos și, de-abia pe urmă, cu eforturi considerabile și luptându-se din răsputeri cu gravitația, își începe deplasarea ascendentă. Am înțeles mecanismul: liftul se opintise ca să își ia avânt!
Bun, acum înțelegeți că dacă acțiunile anterioare s-ar fi desfășurat în mod optim, urcarea batjocoritor de relaxată a angrenajului nu m-ar fi scos într-atât din pepeni! Era prea mult! Nu acceptam să fiu prizonierul unui lift în condițiile în care acesta nu se stricase. Am tras puternic aer în piept, semn că mă înarmam cu și mai multă răbdare. Liftul aproape că-și încetează așa numita mișcare, un indiciu că se apropie de etajul vizat. Acest lucru mai necesită încă două-trei secunde. Cu aceeași lentoare desăvârșită, ”porțile de fier” ale închisorii mele temporare și temporale (vă rog observați subtilitatea!) se deschid, iar eu, răsuflând ușurat aerul odinioară adânc inspirat, pășesc spre libertate, revenind bucuros la viața mea de dinainte și la vechile mele obiceiuri.
Acuma dacă mă întrebați de ce nu merg pe scări, că e mai rapid și mai sănătos, vă răspund imediat: pentru că nu e și distractiv
Mircea Trifan
CITEȘTE ȘI:
Oameni și locuri | Marea evadare
