Știu, rubrica se numește „Oameni și locuri”, dar azi o vom transforma în „Ființe și locuri”, vorbind despre doi căței de care suntem foarte apropiați și pe care îi considerăm parte din familie. Dar, oricât de atașați ar fi la rândul lor de noi, nu scapă nicio ocazie de a evada din curte și a-și face de cap prin împrejurimi. Nicio metodă folosită până acum în a-i reține nu a funcționat decât parțial, pentru că a fost contracarată cu următoarele strategii:
• statul la pândă și apoi zbughitul pe lângă oponent, atunci când deschide poarta și nu o închide destul de repede înapoi;
• învățăm să manevrăm mecanismul de închidere – deschidere al porții (Azorel);
• ne menținem silueta astfel încât să ne putem strecura printre gratiile gardului (Didi);
• sărim peste gard cu o detentă care ar face invidios orice jucător de baschet profesionist, astfel încât a fost necesară înălțarea gardului (tot Didi);
• căutarea sistematică și perseverentă a oricărei mici spărturi sau crăpături ce se poate lărgi în scopul evadării (Azorel);
• săpatul de gropi la baza gardului (fară a avea deocamdată rezultatul scontat, dat fiind solul pietros).
Viteza cu care ei scapă din ocol este egală cu viteza glonțului care părăsește țeava puștii, așadar nu e indicat să te interpui. Noi am încercat la început și ne-am ales cu vânătăi la picioare. Acuma, nu mă înțelegeți greșit, câinii nu stau legați decât foarte rar, iar de câte ori am ocazia îi duc pe coclauri și îi las liberi. Dar câteodată e necesar să-i ținem pe loc, pentru că sunt din cale afară de prăpădiți și ajungem să ne punem vecinii în cap.
Azorel umblă prin toate curțile, iar Didi are o „slăbiciune” pentru câinii mici, în sensul că-i prinde și îi scutură între fălci mai ceva ca o fiară sălbatică. Didi e un fel de Hulk al câinilor. E foarte drăguță, cu aspect inofensiv, dar atunci când se enervează se transformă într-un monstru. Nu doar cățeii au de suferit de pe urma ei, ci și fazanii și ciutele de la liziera pădurii, după care fuge mai abitir ca un câine de vânătoare.
Chiar și așa legat, Azorel a reușit un ultim truc demn de Houdini și a plecat la plimbare cu tot cu lanț. Când l-am văzut, m-a pufnit râsul. Nici măcar nu pot să mă mai supăr pe el. Nimic nu-l poate opri și nu am cum să nu-i admir perseverența. De altfel Azorel e un câine care nu latră, ci pare că vorbește cu tine. E extrem de sociabil, dar în același timp e o fire independentă, aventuroasă.
Așadar, strigătul alarmant „O scăpat câinii!” l-am auzit deja de 150 de ori de când stăm aici. Escapadele lor au devenit o rutină și eu sunt recuperatorul. De mine ascultă, fiindcă pentru ei sunt „omul care ne duce la plimbare și pe care, dacă îl supărăm, nu ne mai scoate nicăieri”. Cu toate astea, trebuie să-i aduc pe rând în brațe înapoi, pentru că altfel nu se mișcă din loc. Azorel, mai ales, când vede că nu mai are scăpare, se pune la pământ, se întoarce cu labele în sus și înțepenește acolo, având o privire care spune clar: „bate-mă, omoară-mă, numai nu mă duce acasă!”. Mă și mârâie, dar asta doar ca să aibă el ultimul cuvânt.
Da…, câinii și pisicile sunt o bucurie. Atâta doar că la pisici e exact invers: nu se mai satură de stat în casă, iar când deja ne împiedicăm în ele, e musai să le dăm afară. Ele nu evadează, ci invadează. De câte ori se deschide o ușă, mâțele se prăvălesc înăuntru, de parcă stăteau sprijinite în ea.
Adevărul e că ne distrăm de minune, iar fără ființele astea n-ar fi la fel. Așa cum am spus și cu altă ocazie, copiii și animalele ne fac mai umani. Iar despre acel copil care ne pune surâsul pe față, vom povesti data viitoare…
Text și foto: Mircea Trifan
CITEȘTE ȘI:
Oameni și locuri | Orice asemănare cu realitatea nu e întâmplătoare
