În viață unele situații sunt pe cât de neprevăzute, pe atât de comice. Îmi aduc aminte că, într-o seară, pe când încă locuiam în Germania, fiind cu soția la o pizzerie italiană din mica localitate unde ea lucra, am fost serviți de un tânăr italian. Mi-a atras atenția pentru că vorbea tare cu bucătarul aflat dincolo de tejghea, ca și cum s-ar fi certat, dar de fapt transmițându-i comenzile de la mese, într-o italiană deloc literară, însă extrem de autentică.
Avea în el acea vervă specifică și acele gesturi pe care doar un italian adevărat poate să le exprime. „Ah”, i-am zis eu Danei mulțumit, „așa chiar mă simt ca într-un restaurant din Italia! E aceeași atmosferă”. Așadar, servirea ireproșabilă, pizza foarte bună, ospătarul „giorno”.
La final îl rugăm să vină să ne facă nota. „Bună seara!”, zice el, într-o română perfectă. Noi doi rămânem blocați. Italianul știe română! Probabil a lucrat cu români, cum adesea e cazul. După care el continuă, în aceeași mioritică fluentă: „V-am auzit înainte vorbind românește…” „Da…, poi suntem români”, confirm eu, încă nesigur că vorbesc cu un conațional. „Să nu-mi spui că ești din România?!” „Ba da, sunt din Botoșani”, zice el. Am izbucnit în râs. „Nu pot să cred! Tu ești român, dar ai fost cel mai italian de aici în seara asta. Puteam să jur că ești de undeva din sud, poate chiar din Sicilia, la ce accent aveai! Iar tonul ridicat și certăreț n-au lăsat nicio urmă de îndoială!”. A început să râdă și el.
Eu unul am mai văzut români care au stat mult printre italieni, dar unul care să absoarbă atât de bine felul lor de a fi, încă nu întâlnisem. Să nu mai spun că nu doar accentul românesc lipsea cu desăvârșire din italiana lui, ci și urmele graiului moldovenesc. Pe noi cu siguranță ne-a păcălit, dar s-a meritat, pentru că cina a fost astfel mult mai condimentată. Și-apoi, să nu uităm „că-n aste mâini mai curge un sânge de roman”.
Arrivederci a tutti !
Mircea Trifan
Imagine de la Pixabay
CITEȘTE ȘI:
Oameni și locuri | De vorbă cu Vasile
