Un teatru de comedie cu personaje reale din Borod propunea cu ceva timp în urmă colaboratorul nostru, băimăreanul Mircea Trifan. Azi scena se extinde și depășește granițele satului. Personajele rămân, însă, reale, iar întâmplările ne fac să suspectăm că viața lui Mircea este populată de oameni și pățanii din cele mai simpatice. Așadar, în aplauzele dumneavoastră, intră în scenă alți ”actori” din comedia propusă – în serial – de Mircea Trifan:
Bujoru
Bujoru îi un om de aci din sat, bun la suflet, dar care, din păcate, a dat în patima băuturii. E drept că nici n-a avut viață ușoară, căci multe s-au abătut cu timpul asupra lui. Bujoru și bicicleta lui sunt nedespărțiți, dar pe el rareori îl vezi mergând pe ea. Într-o zi îmi pică fisa și îi spun Danei: „Ai observat că Bujoru merge aproape întotdeauna pe lângă bicicletă și nu pe ea?” „Așa e, ai dreptate”, răspunde Dana, „dar nici nu mă mir. Cum ai vrea să-și țină echilibrul mergând pe bicicletă, dacă în fiecare zi trece pe la cârciumă?!” „Poi dacă nu poate merge pe ea, după ce o mai poartă cu el ?!”, încerc eu să găsesc logica. „Cum de ce?!”, se miră Dana de naivitatea mea… „Ca să aibă contrabalans!”
Mașina roșie
„Într-o zi, mai demult”, ne povestește soacră-mea, „ne-am dus la Aleșd cu mașina cuiva de aici din sat. După ce am ajuns, fiecare a mers în treaba lui, la cumpărături și mai știu eu ce. Eu am terminat mai repede, m-am întors la mașină și m-am suit în spate. Stau eu ce stau, văd că oamenii nu mai vin. Mă uit mai atent afară și îi văd la mașina din față, uitându-se la mine și prăpădindu-se râs. Pe moment n-am înțeles de ce râdeau, dar am văzut că <<cealaltă>> mașină era la fel cu cea în care eram eu. Ei îmi făceau semn să ies afară, că mă urcasem în mașina altcuiva. Doamne, n-am știut cum să ies mai repede, să nu mă prindă proprietarul acolo, că cine știe ce-ar fi crezut”. Noi, vizualizând scena, ni-l închipuiam pe om intrând în automobil și trezindu-se cu cineva necunoscut în spate, și la fel, reacția Viorichii văzând că se urcă altcineva la volan decât cel cu care venise. „Măi, dar nu știu cum s-a făcut”, continuă ea, „că și mașina asta era tot roșie, ca a noastră, și pe deasupra nu fusese nici încuiată !”. Ei, poi dacă toți ne-am căuta autoturismele după culoare și accesibilitate, vă dați seama cât haos și confuzie s-ar crea cu un asemenea „car sharing” involuntar.
Sfânta lingură
Pe vremea copilăriei am stat o vreme și la bunica noastră Coca, în locuința ei din centrul vechi al Băii Mari. Pe mine și pe Victor, văru-meu, ne plasau părinții acolo, câtă vreme erau ei la servici sau plecați pe cine știe unde să-și trăiască tinerețile.
Bunica avea grijă de noi ca de ochii din cap și ne iubea nespus. Chiar și pe Victor, care era dracul împielițat și o scotea de multe ori din sărite. Dar i-a găsit ea repede leacul. Când văru-meu făcea câte o năzbâtie, Coca scotea din sertar o lingură de lemn, din aia cu coada lungă și se repezea la el: „Stai că-ți arăt eu ție, pramatie ce ești!” Bunica nu apuca să facă doi pași, că el era deja ascuns după canapea, în cea mai îndepărată cameră a locuinței. Când bunica ajungea și ea acolo, se uita după canapea și ridica amenințător lingura, Victor urla imediat ca din gură de șarpe: „Bunica, nu da! Nu da, că nu mai fac! Au, a !”. Bunica nu-l atinsese încă nici cu un sfert de lingură și când îl vedea ce teatru face, începea să râdă și îi spunea: „Hai, mă, ieși de acolo, că nu-ți fac nimic! Dar dacă te mai prind că faci prostii, îți lipesc lingura asta de fund, să ai motiv să urli!” Bineînțeles că Victor, după o vreme, dădea iară cu biciul în baltă, bunica iară punea mâna pe sertarul cu tacâmuri și el iară o tulea după canapea, strigând că nu mai face niciodată. Bunica nici nu mai deschidea sertarul. Rămânea pe scaunul din bucătărie, râzând cu poftă, apoi se uita la mine, zicând: „No spune tu ce să mă mai fac cu el…?”
Tot copil fiind, se ia Victor într-o zi și se duce în vecini, la tanti Lenuța. Intră în bucătărie și vede pe masă o farfurie cu prăjituri. „Săru`mâna, tanti Lenuța! Pot să iau și eu o prăjitură?” „Cum să nu, ia liniștit!“, aprobă ea. Victor ia o bucată, o înfulecă, mai ia o bucată și încă una și le mănâncă dintr-un foc. „Vai, tanti Lenuța, ce bună e! Să știți că și bunica face prăjitură din asta, dar a dumneavoastră e mai bună.” „Ei, nu mai spune?!”, zice tanti Lenuța. „Apoi să știi, mă, prostalăule, că bunică-ta o făcut-o!”. A râs tanti Lenuța, a râs și bunica atunci când a aflat tărășenia. Se vede treaba că mâncarea e uneori mai bună pe la alții pe-acasă, indiferent de proveniență.
Logică elementară
Comedia și scenele teatrale l-au însoțit pe Victor toată viața lui și adesea i-am spus că ar fi trebuit să se facă actor. Într-o seară mă întâlnesc la o bere cu băieții, acasă la Cipri. Cipri era din Brașov, noi restul eram toți băimăreni. „Și dă-i cu bere, dă-i cu vin, măi neicușorule…”, până târziu în noapte. Victor o luase bine înainte și tot alcoolul consumat se citea deja în ochii lui și în incoerența verbală. Zoli, unul din băieți, s-a uitat la el și, chicotind, ne-a întrebat: „Pe o scară de la 1 la 10, cât de beat credeți că-i Victor?” Noi ne-am uitat unul la altul, neștiind ce să zicem, pentru că nu țineam evidența nimănui. Răspunsul a venit chiar de la Victor, care, total indiferent și în cel mai genial mod, a concluzionat: „Ce mă, io nici nu urc…!”.
Moartea pasiunii
Nu pot să-l uit pe Adi, prietenul meu, care, aflându-se în momente intime cu iubita lui de atunci, aceasta i-a zis : „Adi, spune-mi ceva frumos !”. Iar Adrian i-a răspuns : „Porsche Carrera!”.
Viața la relantiu
Pe când lucram la început în Germania, eu și încă doi-trei colegi eram însărcinați cu transportul la Freiburg, în zona Munților Pădurea Neagră, și locuiam, prin rotație, la Niederschopfheim, un sătuc liniștit din apropriere, unde Frau Frieda era gazda noastră primitoare. Cosmin, unul dintre colegii mei, era spaima somnului. Noi ajungeam mai devreme din tură și ne puneam repede în pat să dormim câteva ore înainte ca el să sosească, pentru că știam că după aceea nu mai aveam nici o șansă la odihnă. Cosmin sforăia atât de zgomotos și de bizar încât eram absolut timorați. Îți venea să-l trezești și să-l dai afară din casă. Este singurul om pe care l-am văzut sforăind când încă avea ochii deschiși. Cosmin era atât de molcom, că nu l-am putut asemăna decât cu leneșul din povestea lui Creangă, acela care zicea: „Muieți-s posmagii?!”. Nu era băiat prost, dar pentru că îi era lene chiar și să gândească, îți punea frecvent întrebări banale, al căror răspuns era evident. Ochii lui mijiți stăteau parcă mereu gata să se închidă, semn că, înăuntrul său, Cosmin dormea neîntrerupt. Restul timpului și-l petrecea molfăind, pentru că era și mare mâncăcios, deși nu-mi dau seama care era consumul său energetic ce trebuia recuperat prin alimentație. O viață de huzur și visare, pe care nimeni și nimic nu părea s-o poată perturba.
Păcală există!
Într-o zi ies ies din casă și… ce mi-e dat să văd? La drum, vecinul nostru fugea mâncând pământul, cu un picior la gură și altul la ceafă, fugărind către casă găinile care scăpaseră de la el din curte. Vă spun drept, și eu alerg din când în când, ba de plăcere, ba de musai, dar eu nu am văzut așa un maratonist de țară ca vecinul meu, atât de hotărât să-și prindă orătăniile că aproape îi săreau papucii din picioare. Ce m-a șocat mai mult însă a fost faptul că pe deasupra mai și dădea după ele cu ce-i venea la mână, adică pietre și alte obiecte neprietenoase. Uneia din găini, rămasă în urmă, i-a tras un picior în posterior, de-a zburat săraca mai sus decât ar fi putut ea visa vreodată. În timpul ăsta, îl puteam auzi ocărându-le de mama focului. „Măi, omule”, mă gândeam eu privind scena, „d-apoi alea-s găinile tale, bată-te norocul să te bată! Tu le dai cu pietre în cap fiindcă s-au dus și ele bietele în câmp să caute niște râme?!”.
Același vecin făcea mișto de mine când ieșeam la jogging pe ulițele satului, zicând umflat în pene: „Eee, aceia nu-i treabă ce faci tu! Dacă vrei să faci mișcare, ia crapă tu lemne o zi întreagă, să vezi că nu-ți mai arde de fugit!”. Crăpat-am eu destule lemne de cînd stau la țară și pentru aia tot m-am dus la alergat. Dacă omu nu știe să facă diferența între muncă și sport, ce vină am eu ? Iar dacă el a râs de mine, îi întorc și eu acuma favorul.
Mircea Trifan
CITEȘTE ȘI:
Oameni și locuri | Un mic teatru de comedie
