Vasile, om din Țara Codrului ajuns pe meleaguri străine, caracter simplu și dezinvolt, îmi face plăcerea unor convorbiri telefonice memorabile. Chestiunea e că de câte ori vorbesc cu el se petrece un șablon. Vasile are ideile lui bine definite și întrebările asemenea. Mă privește și râde într-un fel în care îmi dă de înțeles că discuția e oarecum prestabilită și că, grosso modo, el va avea dreptate. Dar pentru că Vasile e din cale afară de simpatic, toate astea capătă o notă amicală și distractivă.
”Bă, Mirciu, dacă te supără ăștia p-acolo prin România, fă-te cioban! Ia-ți niște oi, câțiva măgari, un câine și du-te în munți! Nu mai ai treabă cu nimeni.” Asta mi-o spune de fiecare dată. El asta ar face. Dana aude conversația și râde: ”Dacă insistă atâta, de ce nu vine el să se facă cioban?!”.
”Ți-ai luat câine?”, mă întreabă Vasile. Eu sunt nedumerit, pentru că știe că am câini. ”Ce câine, Vasile?! Am doi deja.” ”Nu așa”, zice el, ”un câine, să fie al tău”. Sunt și mai confuz. ”Poi ai mei îs câinii, ai cui să fie, că doar noi i-am crescut.” ”Îți iei și tu un metis, ceva…” insistă el, ca și cum ce spuneam eu îi trecea pe lângă ureche și ca și cum metisul ar fi fost o rasă în sine și nu o combinație de rase, adică exact tipul de câini pe care îi avem noi. Asta îmi demonstrează încă o dată cât e de atent când îi spun ceva. O las așa și schimbăm subiectul.
Vasile începe să povestească pe unde a călătorit când era în România. ”Da’ să vedeți ce frumos îi acolo la Cobilița!”, spune el încântat. Mă opresc puțin. Ceva nu sună bine. Cobilița?! ”Colibița!”, îi zic. Dar el continuă visător: ”Chiar că-i fain la Cobilița…” ”Colibița, Vasile!”, repet eu și mai tare. ”Da, da, așe e, Colibița”, își revine el însfârșit.
”Am fost la Regia (și îmi dau seama că se referă la Sarmisegetusa, deși n-am auzit încă pe nimeni să-i spună doar ”Regia”) și mi-a plăcut foarte mult și la cimitirul dacilor de lângă Caransebeș”. Eu sunt încurcat din nou. Cimitir dacic? La Caransebeș? Vizitabil?! Eu nu auzisem de așa ceva în toți anii mei de studiu asupra României. Dar nu îl contrazic. Poate că în universul său geografic paralel un astfel de cimitir există. În plus, e la a treia bere și se vede.
”Voi sunteți aproape de munte acolo, nu?” ”Destul de aproape”, îi spun. ”Poi voi n-ar trebui să stați acasă. Ar trebui să ieșiți cât mai mult, că timpul trece.” (În același univers paralel al lui Vasile, noi nu prea ieșim din casă, iar în viziunea lui Apusenii se întind pe o rază de 100 de km, astfel încât toate obiectivele turistice sunt la îndemână și nu avem nicio scuză în a nu le vizita în cel mai scurt timp). ”Aș ieși eu, Vasile, da’ nu mă lasă muierea asta, că-mi tot dă de lucru. Atâta-i de harnică, de nu-ți vine să crezi. Sâmbăta nu ne abatem sub nicio formă de la programul casnic-administrativ”, glumesc eu. „Poi zi mersi că ai o femeie muncitoare și că nu te-ai ales cu vreo pițipoancă!”, declară el condescendent. „Da, har Domnului!”, îi spun. „Dacă ajungeam cu o «bagaboantă» pe cap, ce făceam?!” Criteriile mele de selecție a partenerei erau așadar pentru Vasile inexistente. Pe urmă, tot el, oferindu-mi salvarea, concepe repede un scenariu de răpire: ”Dacă nu vrea să meargă cu tine, îi pui cătușe, o legi, o arunci în mașină și-ai plecat! He, he, he!”, râde el ștrengărește. Da adevărul e că port totdeauna în rucsac o funie, în caz că Dana nu se lasă dusă la munte. Dar cătușe?! Nu m-aș fi gândit niciodată. Mulțumesc, Vasile!
Într-o zi primesc un alt apel video de la el. Cu un zâmbet mascat, ne întreabă cum suntem, ce mai facem. Îl simțeam că pregătește ceva, așa că i-o iau înainte și îl întreb: „Da’ unde sunteți?”. La care el zice „Poi acuma nu vreau să mă laud…”, și zâmbește șmecherește în continuare. „Hai, zi, ce mare lucru!”, îl îndemn eu. „În Italia, la munte…”, deconspiră el parțial. „Aha, super! În ce zonă?”, insist eu, cu adevărat curios. „În Dolomiți”, mai dezvăluie Vasile. „Ok, Dolomiții sunt mari și lați, fii mai precis!”, continui eu interogatoriul. El se uită la nevastă-sa. „Tu, cum se numește localitatea?” Ea îi spune și el îmi repetă stâlcit numele. Nu auzisem de ea. Mă gândesc totuși că Vasile nu merge, așa, oriunde. Trebuie să fie ceva cu efect, ceva cunoscut. Nu știu de ce, dar am o bănuială că e lângă Marmolata, cel mai înalt munte al Dolomiților. Dar nu zic nimic. Îl mai las să fiarbă, pentru că știam că moare de nerăbdare să se mândrească. În cele din urmă, văzând că nu se dă pe brazdă, îl întreb: „Nu cumva ești la Marmolata?”. „Ba da, ba da!”, confirmă el repede, cu o falsă și întârziată modestie. Ei, pezevenghiule, mă gândesc eu, și zici că m-ai sunat doar așa, să vezi ce fac, iar din întâmplare erai în Dolomiți. Vasile, Vasile…
Înainte să încheiem convorbirea, vizibil cherchelit, omul nostru îmi spune plin de emoție: „Mirciu, fii atent la mine! Ia-ți femeia și du-o la munte! Ascultă-mă, dacă ții la ea… Fă asta, n-o să vă pară rău! E ceva…!”, dar nu-și mai găsea cuvintele. Apoi măi, Vasile, bătu-te-ar norocu să te bată! Cinci ani la rând numai asta am făcut, eu și „femeia” mea. Și îți mai și povesteam pe unde am fost și cât de frumos e. Iar tu pe atunci îmi ziceai numai de mare, soare, plajă și bere.
Mircea Trifan
Imagine de la Pixabay
CITEȘTE ȘI:
Oameni și locuri | De-ale Viorichii
