Oameni și locuri | David, copilul Goliat

„Ieși, copile cu părul bălai, afară și râde la soare…”, zicea vorba din poveste, vorbă care îmi vine tot timpul în minte atunci când îl văd pe David, copilul din vecini. La vârsta de nici trei ani, asemenea unui mic Buddha, pare să fi venit pe lume cu lecția învățată dintr-o viață anterioară. Înțelept, echilibrat, fără „să facă figuri”, așa cum îi place lui să spună.

Când David râde, totul în jurul lui se luminează. E vânjos și mă ajută totdeauna la purtat lemne sau la alte treburi gospodărești. Abia așteaptă să meșterească ceva. Nu doar că e puternic, dar are și o determinare fantastică de a îndeplini o sarcină. Nu e deloc pretențios la mâncare și e acel copil care îți refuză o ciocolată și îți cere o roșie, un morcov sau o bucată de gulie. Îi place afară și rareori se uită la desene animate. Exact cum trăiam noi pe vremuri fiind copii. Cu mâinile prin țărână, cu frunze, pietre și bucăți de lemn în loc de jucării. „Hai să ne jucăm cu fotbal!”, trage el de mine tot timpul.

David s-a născut într-o familie cu posibilități reduse, dar el a reușit cumva să se sustragă nefericitei moșteniri și altor influențe nefaste. E crescut mai mult de bunica lui. E sănătos tun, gândește limpede și are o bucurie debordantă. L-am învățat pe David multe lucruri, dar și el pe noi. Ne-a învățat să privim viața mai domol și mai senin și ne-a învățat din nou joaca. Eu unul m-am scufundat în lumea lui și am retrăit copilăria pe care, de altfel, nu mi-o amintesc.

Într-o zi, stând cu el afară pe leagăn, l-am luat pe după umăr și i-am zis: „David, tu și cu mine suntem cei buni prieteni!”. „Daa…”, a zis el, parcă gânditor. Apoi s-a dat jos, și-a luat un băț și a început să scormonească pământul moale. „Ce faci acolo, David?”. „Săp grădina”, răspunde el. „Și ce pui în grădină?”. „Pun ceapă și usturoi”. „Îți plac ceapa și usturoiul?”. „Cine, eu?!”, întreabă el, ca să tragă de timp. „Da, tu”, îi țin eu isonul. „Îmi plac, da”. „Și cu ce le mânânci?”. „Cu dinții!”, răspunde el imediat. Trebuie să recunosc că nu mă așteptam deloc la un asemenea răspuns și am râs pe măsură. „Pruncu ăsta e genial”, m-am gândit.

Când i-am prezentat prima dată cățeii noștri, i-am spus: „Uite, el îi Azorel și ea îi Didi!”. El a reținut doar „Didi”, fiind mai ușor de pronunțat, așa că, de-atunci, bietului Azorel, David tot „Didi” îi spune. De Azorel se și teme. Nu că ar fi câinele agresiv, dar odată, din joacă, a sărit cu labele pe el și l-a răsturnat cu fundul întro găleată.

David vine singur la noi. Știe foarte bine calea și nu se abate niciodată. „Ce mai făceți?”, întreabă cu veselie când ne vede. Dacă îl întrebi și tu ce face, răspunde invariabil: „Stau!”, chiar dacă în momentul respectiv e activ. Când spunea că își bagă ceva în „bujan”, în loc de „buzunar”, era din cale afară de hazliu. Dacă te vede că te pui jos după ce lucrezi, te întreabă: „Ai boșit? (ești obosit?)”. După care te imită și se pune și el jos. „Ai boșit, David?”. „Da, stau și io așa oleacă…” La un moment dat mă vede îngândurat: „Ce-i baiu cu mine?” întreabă el, încurcând persoana. „Acuma, că m-ai întrebat, nu mai am niciun bai”, i-am zis eu. Și chiar că nu mai aveam.

Într-o zi vine vecinu Cula în vizită să joace cărți. La noi în „cartier”, jocul de cruce e la mare căutare și e luat foarte în serios. David era și el prezent. Având Cula o mână bună la joc, îi spune la Viorica: „Tura asta te bat de nu te vezi!”. David se uită la el, își încruntă privirea și își încleștează pumnii: „Auzi omu`, tu să n-o bați pe Ica!”. No, să vezi tu distracție și râsete după aceea. Iar lui Cula îi spunem de atunci „Omu”.

David e foarte pasionat de chestiile gălăgioase: tractor, motocicletă sau „mociochetă”, cum zice el, drujbă și motocoasă. Imediat cum crește iarba, vine la mine și-mi sugerează autoritar să merg să cosesc. Nu acceptă niciun refuz și nicio întârziere. Iar când i se năzare că nu mai vrea să stea, se ia singur și se duce acasă, mergând agale și apoi jucându-se cu ce îi iese în cale. Îl urmăresc cu privirea și când văd că zăbovește prea mult, îi strig: „David, fugi acasă că te așteaptă buna!”. El se trezește din visare, îmi face cu mâna și o zbughește la ei în ogradă, nu înainte de a-mi striga înapoi: „Viu și mâine `a voi!”.

Mircea Trifan
Imagine de la Pixabay

Azorel

CITEȘTE ȘI:
Oameni și locuri | Marea evadare

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.