Cel mai iubit și apreciat animal din România este fără îndoială capra vecinului. Venerarea ei atinge cote care o îndreptățesc să devină simbol național și chiar animal sfânt, asemenea vacilor din India.
Cei cărora le place capra vecinului par să se îngrijească de aceasta mai mult decât de propria lor capră. Acești oameni sunt atât de empatici și altruiști, încât fac treaba asta complet benevol, fără ca cineva să-i fi rugat măcar. Ei sar imediat în ajutor cu sfaturi și păreri despre cum să crești capra, ce să-i dai de mâncare, unde s-o culci și, eventual, mă scuzați, când și cum s-o mulgi.
Se întâmplă ca la final ei să cunoască amănunte despre capra ta pe care nici nu le-ai fi bănuit. Asta pentru că ei sunt specializați în așa ceva, pe când tu ești un biet amator, unul care își vede doar de ograda lui. Cu alte cuvinte, ești un om limitat, fără perspectivă, pentru că nu știi să te uiți dincolo de gardul tău.
Ei bine, aici intervine un cunoscut personaj istoric, numit Dabija. Cărțile ne spun că Eustatie (Istrate) Dabija a fost domnitorul Moldovei între anii 1661 și 1665, fiind un conducător iubit de către supușii săi, deoarece era cinstit și cu bun simț. Se menționează însă că ”îi plăcea și paharul”, mai ales umplut cu vin. Că-i plăcea paharul nu ne miră deoarece, înainte de a fi domnitor, deținuse funcția de paharnic. Cel mai probabil că, după un astfel de tratament bahic, el a rostit celebra vorbă adresată celor care, pe vremea aceea, se băgau nepoftiți în treburile țării sau poate chiar într-ale dânsului (nu există dovezi că el s-ar fi exprimat în acest mod, dar mie, unul, de dragul poveștii, așa îmi place să cred). Spusa lui Dabija a trecut testul timpului, așa încât funcționează și astăzi, acționând cu un efect garantat asupra celor ce ne poartă prea mult grija.
De multe ori, însă, în ciuda acestui ultimatum, cârcotelile continuă, ele ajungând indirect la urechile noastre. Este ca și atunci când un câine nu mai latră, ci doar mârâie. Asta deoarece mai sus numiții, în cazul în care ar tăcea în ce-i privește pe alții, și-ar auzi pustiul interior, acela cu care nu pot trăi și pe care nu-l pot înfrunta și depăși.
Text și foto: Mircea Trifan
CITEȘTE ȘI:
Oameni și locuri | Orice asemănare cu realitatea nu e întâmplătoare
