Suntem iar cu Franz și mergem spre Hocsalwand, un vârf din masivul Wendelstein, în Alpii Bavariei.
”Mircea a plănuit totul!”
Urcăm ce urcăm, iar Franz, în stilul lui propriu, intră în vorbă cu o femeie și o atenționează că ar trebuie să lase câinii liberi din lesă (Franz, adeptul libertății totale). Femeia în loc să-i spună să-și vadă de treaba lui, îi explică frumos că nu are cum, că mai sunt oameni, câini, vaci etc…. Franz încuviințează, o salută frumos, apoi se întoarce către noi și bombăne ceva, complet neconvins de răspunsul ei.
Ajungem pe Rampoldplatte, un vârf intermediar din traseu, undeva la 1400 de m înălțime. Îl bifăm neapărat, ca să-l putem trece la palmares și să ne lăudăm cu două vârfuri într-o singură zi, deși nu a necesitat aproape niciun efort în plus. Strategii de marketing alpin. Pe Hochsalwand bătea așa de tare vântul, încât, deși era vară, a trebuit să ne luăm pufoaicele pe noi și să tragem gluga pe cap și fermoarul până la gură. Arătam de parcă eram pe Everest.
La coborâre ajungem la o bifurcație. Indicatorul arăta în ambele direcții aceeași destinație și același timp: două ore. „Hai să mergem spre stânga”, zic eu, „să nu facem același drum și la coborâre!“ „Ești sigur?”, mă întreabă Dana. „Poi dacă scrie clar pe indicator!”, trag eu concluzia. (Nemții sunt foarte preciși și generoși la indicatoare turistice și la indicatoare în general; sunt sigur că jumătate din materia primă pentru tablă la nivel de țară s-a consumat în acest scop). Ne uităm și la Franz: „Dacă zice Mircea…”, aprobă el indiferent.
Zis și făcut, îi dăm drumul în jos. ”Și dă-i și luptă, și dă-i și luptă, neicușorule”, trec două ore, trec și trei, noi mărșăluiam în continuare. Vedem un alt indicator: o oră până la parcare. Ok, e mult, dar măcar suntem mai aproape.
Ajungem la parcarea de lângă Cascada Jenbach și îmi dau seama timorat că indicatorul dinainte se referise la parcarea de sus. Mai aveam de aici încă o oră! Ce se întâmplase, nu știu. La noi, la țară, se spune că ai călcat pe o urmă rea. Unde mai pui că Franz, în felu-i caracteristic, se luase de capul lui și coborâse o pantă abruptă spre râu, în ideea de a scurta ruta. Nu știam nimic de el, l-am strigat din toți rărunchii, cu teama să nu fi pățit ceva. Mi se făcuse inima mică și mă simțeam răspunzător pentru situație.
În speranța că Franz continuase de-a lungul apei, am coborât mai departe. Târându-ne picioarele, am ajuns în cele din urmă jos. După o cotitură, vedem lacul mic de acumulare de la baza Cheilor Jenbach și pe Franz, gol pușcă, la ponton. Când ne-a văzut, a sărit repede în apă, ca să nu-i vedem goliciunea, de parcă ne și păsa. Eu mă bucuram că ajunsese întreg jos. Doar că el a ținut morțiș să îmi mai dea emoții.
Înainte să ne urcăm în rulotă, zice: „Doar puțin vă rog, vreau să iau niște apă pentru acasă”, după care ia bidonul și o zbughește. „Nu te duci să-l ajuți?”, zice Dana. „Nu mă duc, că nu-mi mai simt picioarele. Se descurcă el…”. Dar Dana insistă: „Hai, nu-l lăsa așa, că și el ne-a ajutat când a fost cazul”. Ok, mă duc. Pe când ajung lângă el, văd că Franz al nostru se aplecase peste marginea unui canal betonat unde era deviată apă de izvor și băgase bidonul de 20 l complet înăuntru.
Bidonul se umple rapid, Franz se opintește să-l tragă afară, de unde rezultă următoarea problemă de fizică: greutatea recipientului raportată la poziția inadecvată a corpului aflat în semiechilibru și fără alt punct de sprijin în afară de torsul aflat în contact cu bordura din beton a cauzat un efect de balanță în care partea cea mai grea era bidonul cu apă. Franz e imediat smucit în jos, dar, ca noroc, călcâiele i se opresc în altă bordură și se creează astfel al doilea efect, cel de pârghie, oprind prăvălirea lui Franz cu tot cu bidon în canal. L-am ajutat să ridice canistra și i-am zis: „Franz, nu crezi că ne-ajunge pentru astăzi?”.
Aproape cinci ore făcusem pe varianta mea de coborâre. De atunci, Franz face mișto de mine ori de câte ori are ocazia: „Nu vă temeți, Mircea a plănuit tot!”.
Text și foto: Mircea Trifan
CITEȘTE ȘI:
Oameni și locuri | Aventuri cu Franz (I)
