Am avut plăcerea ca, timp de o lună de zile, să am la servici un învățăcel din România, oltean pur-sânge, aflat pe la vârsta de 50 de ani și venit dintr-un sat de lângă Craiova. Limba germană îl lovise pe Gabi direct în plex, de nu mai putea nici să respire. ”Zi și mie, bă Mirciu, ce tot zic ăștia, că io nu înțeleg nimic!” De câte ori vorbeau șefii germană în preajma noastră, el stătea agățat de mine precum scaiul și mă punea să-i traduc fiecare cuvânt. ”Uite cum facem Gabi”, l-am lămurit eu în cele din urmă, ” îți traduc numai când e ceva important”.
Nu știa nici engleză, de aceea îl alocaseră raionului aflat în răspunderea mea, ca să ne putem înțelege și să mai ciupească omul un pic de meserie. Problema era că Gabi nu folosea nici măcar limba română general acceptată. El gândea și vorbea doar oltenește. O să credeți că glumesc, dar felul lor de a fi și modul în care percep lucrurile sunt mult diferite de ale noastre, ale celor din Ardeal.
”Măi, Gabi”, îi spuneam, ”cum Doamne nu pricepi ce-ți spun, că doar românește vorbesc cu tine?!”. Iar el, probabil ca să se răzbune, timp de patru săptămâni nu m-a scos din ”spusei, mersei, dăduși, făcuși…”. ”Ce apăsași acolo în scanner de apăru aia de-o văzui înainte?”, abuza el nepăsător de perfectul simplu.
Atitudinea lui era tot timpul defensivă. Eu îi spuneam: ”Gabi, de ce nu faci cum ți-am zis că se face?” El răspundea: ”Poi dacă nu-mi arătași, de unde să știu?!”. ”Ți-am arătat, chiar astăzi!”. ”Eee, dacă îmi arătai, nu știam eu acuma…?!”, se apăra el, pledând în continuare nevinovat.
Gabi era concentrat la orice altceva, numai la lucru nu. Se uita pe geamul dubei și brusc, cu un molcom entuziasm, spunea: ”Ia uite, băm, Mirciu, ce mișto arată aia!”. Eu mă uitam în direcția respectivă, gândindu-mă că e vorba de vreo gagică, pe când colo, olteanul meu sorbea din ochi o… mașină. Îi plăceau grozav, dar nu cele noi, ci mașinile second, acelea pe care i-ar fi plăcut să le cumpere și să le vândă mai departe în România. De cum vedea un parc auto și i se punea pata pe vreo ”puicuță” din stoc, i se făcea mare poftă și zicea: ”Hai, bă, Mirciu, să oprim să vedem mașina aia. Îi spui lu’ ăla că mă interesează și să-mi spună prețul”. ”Auzi, Gabi, dacă ne oprim din treabă ori de câte ori ți se năzare ție, nu mai facem nimic. Da’ de ce nu te faci tu dealer de automobile, dacă tot îți place așa mult?”. El nu mai zicea nimic. Se îmbufna și nu înțelegea cum puteam fi așa insensibil față de pasiunea lui.
Cu o naturalețe înnăscută, folosea cuvinte obscene de parcă avea o normă zilnică de îndeplinit. Chiar și când vorbea despre lucruri pozitive, ceea ce mi se pare genial. Brusc, vulgaritatea clasică românească nu mai avea doar rol refulator, ci era menită să completeze în mod plastic lacunele de exprimare pe care, înaintașii noștri distinși, literați și lingviști, le lăsaseră cu inconștiență în dulcele grai mioritic.
Pe principiul ”las-o, că merge și așa”, Gabi voia să facă totul în felul său, scurtând sau modificând operațiunile și confundând astfel superficialul cu eficiența. În plus, el le știa mai bine pe toate, de zici că eu eram ucenicul și el maestrul emerit. Îmi spune la un moment dat, pe când ne întorceam la sediu: ”Io cred că duba asta nu are mai mult de 2-3 ani, maxim 5”. ”Ăă, n-aș vrea să te dezamăgesc, dar mașina asta era deja de ani buni la poștă pe când mă angajam eu aici în 2013”, îndrăznesc eu să intervin (nu știu pe ce criteriu apreciase vârsta autoutilitarei ca fiind așa recentă, având în vedere că aceasta prezenta multe semne care indicau în direcția ”hârb”). Dar am aflat imediat pe ce fel de logică se baza el: ”N-are cum, bă, Mirciu, că merge țais! Așa frumos toarce motoru ăsta, iar cutia automată…, ce mai, nu vezi ce frumos schimbă?!”. Ce să-i mai spui omului? Am lăsat-o așa. Ce rău făcea lumii mașina aia dacă era tânără de 2-3 ani… maxim 5?
Apoi, într-o zi, Gabi cel fără de pereche, mândru reprezentant al vocabularului oltenesc, s-a exprimat într-un fel pe care nu îl credeam vreodată posibil, aplicând perfectul simplu unicului verb ce ar fi trebuit să rămână pe veci neprihănit: a spus ”știui” (am știut/știam)! Sunetul rezultat a fost identic cu zgomotul pe care îl face nuca atunci când lovește peretele iar fața mea a rămas mută de uimire. Vreme de câteva zile, mintea mea a încercat să proceseze informația. Fără succes, însă.
Nu știu cum reușea, dar în scanner citea mereu numele clientului invers. Nu că nu îl pronunța corect, ceea ce nici nu aveam pretenția de la el, ci îl schimba complet! Dacă pe client îl chema ”Müller”, el citea ”Schmidt”. O dată l-am prins la înghesuială: ”Ce citești acolo, că eu văd cu totul altceva?!”. ”Da’ cine înțelege numele astea nemțești?!”, răspunde el contrariat. ”Ce nemțesc, că ăsta-i grecesc toată ziua!”, îi zic, după care, nemaiputând să mă abțin, izbucnesc în râs. ”Fii atent, Gabi, la următoarea adresă avem de încasat bani. Îți dau ție să faci, ca să înveți”. ”Lasă-mă, bă, Mirciu! Fă tu, că eu nu mă pricep!”. ”Bine, dragul meu, dar când o să fii singur ce-o să faci?”, încerc eu să-l conștientizez. ”Nu-l dau, îl duc înapoi la poștă!”. ”Cum să nu dai pachetul, măi, omule?! Ăsta-i jobul tău! Tu crezi că ăștia te plătesc să te plimbi cu mașina?!”.
Una peste alta, olteanul nostru e exemplul clasic de om luat din elementul său și aruncat într-un mediu străin și neinteligibil pentru el, acolo unde, asemenea peștelui scos din apă, nu poate supraviețui. Lucru de altfel necondamnabil, deoarece fiecare e bun acolo unde îi e locul, iar aceste dislocări sociale, aceste migrări cauzate de instabilitatea economică nu sunt totdeauna de bun augur.
Prin urmare, pe Gabi nu l-au mai ținut. Dar nici nu cred că s-a supărat prea tare. Ce să facă el printre atâția străini, fie ei nemți, greci sau… ardeleni.
Mircea Trifan
CITEȘTE ȘI:
Oameni și locuri | Orice asemănare cu realitatea nu e întâmplătoare
