Mă gândeam la Nodul Sacru pus în valoare sau reinterpretat de Ioan Marchiș. Nodul Sacru are, desigur, înmagazinat în el metafora crucii, iar trimiterile sunt spre simbolurile solare. Maestrul își explică ”Principiul” – cum ne spune – printr-o form- de mistagogie care are nu numai misterul în prim plan, dar și o proiecție a ideii de ”fertilitate” care se devoalează. Și ideea se concentrează în sacrul din interioritatea Nodului. Da, pentru că Nodul aduce ceva specific, ceva care repoziționează energia simbolului și reușește, cu o nebănuită convingere, să ne transpună în interioritatea logosului. Dar logosul aici este nod, iar Nodul zidește Verbul – cum spune sculptorul – într-o subtilă trecere spre Fertilitate, spre dimensiunea creației.
A crea înseamnă în primul rând a întemeia, dar, în cazul jocului fin și subtil al Sculptorului, înseamnă ”a da viață”. Și Marchiș dă viață sau, mai bine zis, descoperă și dă viață sacralității lumii simbolurilor pe care o încadrează în limbajul non-verbal al umanității, al culturii. Această lume non-verbală ne induce sapiența, dar nu orice fel de sapiența, ci pe cea a sufletului, care are o distincție majoră – așa cum ne spune Maestrul – față de rațiune. Dar nici nu se putea altcumva, pentru că artistul, consumatorul de artă – ca să poată priza fenomenul artistic, sacrul, simbolurile, ancestralul – trebuie să transceadă. Și acesta este un adevăr care trebuie nuanțat când vrem să fim sinceri cu noi: nu poți accede la artistic, la religios, la ancestral, la arhetipuri și așa mai departe, numai în transcendență. Și nu poți accede la gândire rațională numai în imanență. (Încercările, marile încercări de a coagula cele doua direcții de a găsi limbajul comun, au eșuat și se pare că această zonă sensibilă nu își va putea găsi rezolvarea.)
Dar să revenim la lumea artei și a artei care se hrănește din simboluri, din ancestral: în Nodul Sacru lumea se zămislește din iubire și din acel gol interior care se hrănește cu sunete, imagini, cuvinte, din unitatea simbolică. Dar golul sau orice cavitate ”este, înainte de toate, organul feminin”, acolo unde se zămislește viața și unde ”se face conectarea cu toate celelalte lumi arhetipale”. Astfel golul devine ”o poartă” spre viață, spre viață veșnică. Și aici intervine talentul hermeneutic al Maestrului (și ulterior cel artistic): ”golul” se autodefinește, golul se ”materializează” în ”Marea Zeiță Mamă”. Ideea devine sacră, ideea devine simbol, devine pântece, devine romb. În acel ”romb” Zeița Mamă creează viața și ne pune în legătură cu energiile cosmice primordiale. Dar Sculptorul merge mai departe: dă Mamei o postură prin care ea se înclină Existenței, Demiurgului, Dumnezeirii sau, poate, necuprinsului, inefabilului. Adică Mama, chiar dacă este născătoare de viață, face o plecăciune, se înclină cu venerație în fața a ceva ce este poate mai înalt, ceva care este cunoscut numai de ea.
Pe plan estetic, Ioan Marchiș are acea artistică revelație care reușește să pună sculptura Zeiței Mamă pe o traiectorie a simbolurilor din care, de fapt, opera artistică ni se dezvăluie. Marchiș vrea să creeze o multiplă semnificație a însușirilor Mamei, în primul rând ca Mamă primordială și, după aceea, ca Mamă care ”păstorește” viața copiilor și a treburilor casei. Reușita sculpturii vine din îmbinarea liniilor simbolice, liniilor de forță ale atitudinii mamei, cu gravitatea posturii de mamă care are răspunderea casei și a copiilor. Astfel mama, cu toată forța ei, se înclină, iar destinul și-l ia în propriile mâini pentru că are o răspundere majoră. Răspunderea este foarte bine reprezentată de concentrarea liniilor de forță, de ocrotire de fapt, pe laturi, pe extremități, adică acolo unde pot apărea vulnerabilități. Și pântecele se află ca într-o căsuță, astfel că un copil are siguranța existenței.
Dar liniile alese de Marchiș sunt linii dure, drepte, care dau un primitivism ce duce spre ancestral. Nu există forme și linii curbe și din cauză că viața pentru o mamă este dură, de o responsabilitate majoră pentru copiii ei. Formele sunt de o puritate și o naturalețe aproape de un act major de inspirație. Simplitatea este caracteristică, ne iese în față și ne face legătura cu adevărul gol-goluț al existenței. Și asta pentru ca ideea care guvernează creația artistică să poată ieși la suprafață și să ne apară ca ceva care nu poate fi contestat, care nu poate trece în altceva. Îndrăznesc să spun că acel gol din ființa mamei, un fel de triunghi, vrea să reprezinte sacrificiul unei mame pentru copiii ei, sacrificiu care înseamnă renunțarea la ”accesoriile” vieții și concentrarea pe siguranța și creșterea copiilor.
Încercând să trag o concluzie care să caracterizeze această operă de artă a Maestrului Marchiș, aș spune că ea reușește să ne dea o viziune asupra unui subiect bivalent, cu două funcții de excelență. Odată funcția de survenire, în care adevărul Mamei, ca o zeiță a lumii, ni se arată ca o deschidere spre adevărul ființei, adevărul simbolurilor, al arhetipurilor, dar și adevărul ce transcede din simbolistica formelor și volumelor. Iar a doua este dată de filonul poetic care ține de emanația volumelor și formelor bine ”temperate”. Adică nu există o extază emfatică menită să distorsioneze actul artistic. Nu iese în relief dorința de ”cucerire cu orice preț”, ci ceea ce se desprinde ca emoție artistică este o poezie, dură și ascetă, dar o poezie care îmblânzește spirtul și realizează o trăire autentică.
Text și foto: Marcel Mureșan
CITEȘTE ȘI:
Premiera fimului documentar ”Sculptorul Ioan Marchiș”, la Teatrul Municipal Baia Mare
