Într-o țară în care înțelepciunea populară era oglindită de proverbe ce pluteau prin aer ca niște baloane colorate, trăia un tânăr visător care încerca să înțeleagă lumea din jurul său. Încă de mic, auzise de un oarecare „Cățeluș cu părul creț care fură rața din coteț și se jură că nu fură…”, o poezie pe care o repetau toți copiii. Astfel, și-a dat seama că minciuna nu e doar o scăpare, ci o necesitate. Și că adevărul te poate condamna, că jurămintele false devin un scut, iar abilitatea de a nega evidentul este o artă indispensabilă pentru supraviețuire. Dorind să devină mai înțelept, se hotărî să devină „hoțul neprins”, crezând că, dacă scapă nepedepsit, va deveni un „negustor cinstit”.
Cu ochii mari și mintea deschisă, tânărul asculta toate sfaturile bătrânilor. „Mai bine să plângi după ce ai tăcut, decât după ce ai vorbit”, îi spuse unul dintre cei care încercau să-i formeze caracterul. De aceea, tăcut și smerit, începu să-și înghită supărările, ca nu cumva să spună ceva care ar putea deranja. Era mult mai „sănătos” și mai ”înțelept” să-și ascundă frustrările și să tacă.
„Vorba dulce mult aduce”, mai ziceau cei mari, iar tânărul învăță să flateze pe toată lumea. Ce mai conta că nu spuneai adevărul, dacă o „vorbă dulce” îți aducea mai multe oportunități? De fapt „capul plecat, sabia nu-l taie”, îi spunea și bunica, așa că a hotărât să se ascundă, să se ferească de orice pericol, preferând să rămână mic și nevăzut pentru a nu atrage atenția asupra sa. Doar că, de fiecare dată când capul lui plecat greșea, sabia tot îl găsea, sub o formă sau alta.
Dar proverbele nu se opreau aici. „Mâna întinsă nu primește pâine”. „Vezi că nu trebuie să ceri, că nu-ți dă nimeni nimic”. Așa că s-a obișnuit să nu ceară ajutor, să nu își întindă mâna, ci să se chinuie singur, chiar dacă era evident că ”nu poți bate fierul dacă n-ai ciocanul potrivit”. Se consola știind că sfatul e „nu te întinde mai mult decât îți este plapuma”, după cum i-au spus înțelepții, și a înțeles că mai bine stătea acasă, în confortul său, decât să îndrăznească să viseze mai mult.
Dar când a îndrăznit totuși să-și spună visul cu voce tare, a auzit un murmur de înțelepciune: „Frate, frate, dar brânza e pe bani”. Atunci, toate planurile lui s-au năruit. Ceilalți își împărțeau „brânza”, iar el rămânea cu gura uscată și mâinile goale, fără niciun „ciocan potrivit” în fața „fierului” destinului. S-a gândit că poate nu are parte de nimic pentru că „cine nu are carte, n-are parte”, dar fără să-i observe cu mai mare atenție pe cei care îi conduceau destinul.
Oricum, „nu-i pentru cine se pregătește, e pentru cine se nimerește”. Așa că s-a resemnat cu gândul că nu contează cât muncești, dacă nu ai „norocul” să te „nimerești” într-un loc bun, cu oamenii potriviți. Poate că muncea ca robul, dar visul său de a trăi mai bine se îndepărta tot mai mult, iar ”înțelepciunea” populară îl mângâia cu o altă lecție: „repetiția e mama învățăturii”. Așa că își spunea aceleași fraze, la nesfârșit, chiar dacă vedea că nu răzbește.
Cât despre „banul la ban trage”, știa deja că cine are bani, face bani. Restul doar privesc cum „fiecare își poartă crucea” și „fiecare cu steaua lui”. El nu avea decât o ”cruce” de purtat și o ”stea” care parcă îl ocolea. Și așa, între zicale și proverbe, învăța că poate viața nu era deloc despre muncă cinstită sau tăcere în fața nedreptății, ci despre a accepta că, în această lume, poți să „te nimerești” sau să îți „porți crucea” până îți dai seama că, de fapt ”steaua” ta s-a stins demult.
Și astfel, tânărul învățător al spiritualității românești descoperă că proverbele, deși pline de înțelepciune, erau doar niște scuze pentru a trăi în conformism și mediocritate, în frică și într-o nefericită resemnare. Poate că adevărata înțelepciune ar fi fost să nu înghită tot ce îi spuneau alții, ci să aibă curajul să cerceteze cu mintea lui, să înfrunte adevărul, chiar dacă acesta nu se potrivea cu „steaua” lui.
Vasile Petrovan
CITEȘTE ȘI:
Mitul eruditului modern
