O întâmplare recentă din anturajul apropiat mi-a adus aminte de o carte pe care am citit-o cu două decenii în urmă. Se intitula „The Seven Principles for Making Marriage Work” și era scrisă de John Gottman, un profesor emerit de psihologie la Universitatea din Washington. Printre altele, autorul susținea că fundamentul unei relații fericite este o prietenie profundă, bazată pe respectul reciproc. Psihologul american mai susținea că unul dintre mecanismele cele mai importante care influențează satisfacția și stabilitatea relațiilor ține de eternul compromis pe care, vrând-nevrând, îl cunoaștem cu toții. În ciuda beneficiilor sale – după cum am aflat recent – această concesie are și limite importante care nu pot fi ignorate sau neglijate. Unii uită acest aspect și iată ce se poate întâmpla…
Într-un oraș mic, în care toată lumea știa totul despre toată lumea, trăiau Alex și Alexandra, doi oameni cu lumi interioare diferite dar cărora destinul le-a împletit calea într-un mod neașteptat.
Alex era un bărbat exigent și orgolios, care se străduia să își etaleze pretențiile într-o lume în care majoritatea oamenilor își vedeau de viață fără să-și facă prea multe griji pentru detalii. Privirea sa scrutătoare nu era decât o încercare slabă de a compensa lipsa de substanță, iar fiecare gest calculat părea mai degrabă o încercare disperată de a ascunde mediocritatea. Chiar dacă se străduia să arate perfect și să-i trateze pe cei din jur cu căldură și empatie, totul se transforma treptat într-un amalgam fad de trăsături și comportamente menite doar să impresioneze. Pentru cei care îl cunoșteau cu adevărat, tentativele sale sfârșeau prin a produce un dureros sentiment de dezamăgire.
Alexandra era o femeie veselă și plină de viață, iubită de toți pentru autenticitatea ei. Cu zâmbetul mereu pe buze și cu inima plină de căldură, era un strop de lumină în viața monotonă a micului orășel. Era genul de persoană care își găsea fericirea în lucrurile mărunte, într-o floare care își deschide petalele sau în razele calde ale soarelui de dimineață. În ciuda provocărilor sau a greutăților pe care le întâmpinase, a rămas puternică și optimistă, găsind mereu o soluție sau un motiv de bucurie. Era genul de prieten pe care te puteai baza în orice moment, mereu pregătită să ofere un umăr pe care să plângi. Devenise un exemplu de bunătate și înțelegere pentru toți, iar lumina ei strălucea mereu aducând speranță și bucurie acolo unde era nevoie cel mai mult.
Chiar dacă Alexandra era o persoană minunată, Alex nu putea să se abțină să nu facă observații critice. Deși era fericit cu ea, considera că trebuie să-și impună punctul de vedere mustrând-o neîncetat și de aceea îi spunea că rochiile ei nu erau suficient de elegante, că mâncarea ei nu era sănătoasă sau că râsul ei era prea zgomotos pentru gustul lui sofisticat.
Înspăimântată de ideea de a-și pierde iubitul, Alexandra începu să-și schimbe comportamentul și personalitatea, pentru a-i satisface cerințele. În fiecare zi se trezea și se uita în oglindă, încercând să găsească defecte care să fie corectate. Treptat, reușise să își schimbe garderoba, să-și țină râsul în frâu și să își modifice pasiunile pentru a se potrivi cu preferințele lui Alex.
Însă, pe măsură ce Alexandra se transforma și devenea o mică marionetă, își dădea seama că își pierdea propria esență și bucuria de a fi ea însăși. Prietenii ei o priveau cu îngrijorare, iar zâmbetul ei luminos dispărea încetul cu încetul. Într-una din zile, în timp ce se uitau la o fotografie veche, Alexandra l-a întrebat pe Alex fără să-și ascundă o umbră de regret:
– Nu ți-e dor de fata veselă și autentică pe care ai cunoscut-o cândva?
După cum îi era obiceiul, Alex a învăluit-o cu privirea din cap până la picioare și i-a răspuns cu o voce îngrijorată:
-Știi, Alexandra, ești aproape perfectă acum, dar cred că mai ai puțin de lucru la unele detalii.
Cuvintele lui Alex au lovit ca un fulger lăsând un gol imens în inima ei și în încrederea în sine. A fost probabil ultima picătură. Cu lacrimi în ochi și inima sfâșiată, tânăra femeie și-a dat seama că această căutare permanentă a perfecțiunii a determinat-o să-și piardă identitatea. Simțea că, totuși, nu e prea târziu. În acel moment a luat o decizie curajoasă. Trebuia să-și recâștige personalitatea și integritatea, să-și redescopere bucuria de a fi ea însăși chiar dacă asta însemna să rămână singură.
În cele din urmă a realizat că perfecțiunea nu este o condiție obligatorie pentru dragoste și fericire, iar prețul de a-ți pierde identitatea doar pentru a satisface pe altcineva este mult prea mare. Trecutul devenise o lecție de prețuire de sine, o experiență pe care a împărtășit-o cu toate femeile care se regăseau într-o situație asemănătoare. Le-a învățat că fiecare dintre ele are dreptul să fie iubită și apreciată pentru ceea ce este cu adevărat, iar compromisurile care duc la pierderea identității nu merită niciodată să fie făcute. Astfel, Alexandra a devenit o lumină călăuzitoare pentru toate femeile care au învățat să-și recunoască valoarea și să-și pretuiască autenticitatea, să nu permită niciodată nimănui să le schimbe sau să le subaprecieze.
Până la urmă, înțelepciunea și puterea de a spune cu convingere Nu, atunci când cineva încearcă să ne transforme în altceva decât suntem cu adevărat, atât bărbați cât și femei, sunt armele noastre cele mai puternice în călătoria către fericire și împlinire personală. Compromisul este într-adevăr util, dar necesită doi actori care trebuie să fie conștienți că nu trec limitele nepermise.
Vasile Petrovan
Imagine de la Pixabay
CITEȘTE ȘI:
Angoase științifice | Trecut, prezent și viitor