”Alles hat ein Ende, nur der Wurst hat zwei, / Jawohl mein Schatz, es ist vorbei !” (”Totul are un capăt (sfârșit), doar cârnațul are două, / Da, dragul meu, s-a terminat!”). Cântecul ăsta îmi răsună în memorie tot mai des. Adele, bunica mea, îl cânta întotdeauna când ceva din viața ei sau a celor apropiați lua sfârșit. Era apărarea ei în fața inevitabilului. Îl fredona cu o veselie molipsitoare, iar partea comică a textului făcea ca mesajul, în esență trist, să fie mult mai digerabil.
Acceptarea vieții, așa cum vine ea peste noi cu toate ale ei, are loc și prin cântec. Iar peste bunica au venit multe… Așa că și-a cântat bucuriile dar și tristețile, pe cele din urmă făcându-le astfel mai suportabile. Nimănui nu-i place atunci când ceva frumos se termină, dar puterea de a accepta acest lucru face ca pierderile sau eșecurile pe care le suferim să fie integrate ca parte din viață, să fie considerate ceva firesc. Îmi pare că această înțelegere dă o mai mare valoare prezentului și risipește o frică majoră. Este o etapă care, odată depășită, ne maturizează.
Înorcându-mă la bunica mea, îmi amintesc cum povestea că pe al doilea și ultimul ei bărbat l-a cunoscut în timp ce ea fredona un cântec vechi pe peronul unei gări. El s-a apropiat și i-a spus: ”Doamnă, ce frumos cântați!”. Așa a început totul, iar ce a urmat a fost o frumoasă poveste de respect reciproc și armonie.
Când Adele te vedea posomorât, nu te întreba ce ai și nici nu încerca să-ți ridice moralul cu sfaturi și consolări. Te lua de mână cântând și începea să danseze cu tine, iar la așa ceva nu aveai cum să rămâi imun.
Pe bunica n-o interesa dacă era acasă, împreună cu alți oameni, în parc, în autobuz sau în centrul orașului. Dacă îi venea să cânte, o făcea pur și simplu. Lumea o știa deja și o privea admirativ: „Uite, iară a venit bunicuța veselă!”. Oma, asemenea lui Gene Kelly și a binecunoscutului său dans în ploaie, a cântat și dansat pe bulevardul întins al vieții ei ca și cum nimeni n-ar fi fost acolo.
Bunica mea avea o colecție întreagă de CD-uri cu muzică simfonică, din care niciun compozitor important nu lipsea și avea de asemenea discuri cu muzică populară germană, românească și a altor naționalități europene. De la Vivaldi, trecând prin acorduri de polka și csárdás, iar apoi ajungând la Frații Petreuș, totul era acolo. Îmi amintesc combina ei muzicală cu plăci, cd-uri, radio și casetofon, adică toate mijloacele prin care omul putea să plutească pe ritmurile muzicii.
Prima dată când am auzit-o cântând a fost pe când locuia în Baia Mare iar eu eram un puștan. Bunica își incropise un mini-atelier la ea în cameră și făcea plapume. Erau plapume din acelea grele, voluminoase, dar care ți-ar fi ținut de cald și la Polul Nord. Odată ce le puneai pe tine te apăsau ca și cum ar fi fost de plumb, dar pe vremea aceea nu cunoșteam altceva și eram obișnuiți cu ele.
Îmi dau seama acum că Adele cânta, atunci când cosea cuverturi sau când croșeta, la fel cum fac femeile la șezătoare și, cu toate că era singură, reușea să creeze exact acea atmosferă.
De unde a găsit bunica mereu resurse pentru optimismul ei debordant, nu știu. Ce știu e că ecoul acestui optimism încă dăinuie cu puternice reverberații.
Mircea Trifan
CITEȘTE ȘI:
Oameni și locuri | Melancolii, nostalgii și alte doruri
