Legea fiscală este instrumentul care acționează pârghiile de intervenție ale statului în economie, numite generic impozite și taxe. Legea fiscală definește și natura raporturilor dintre stat și cetățenii săi. Pe cale naturală, statul și contribuabilii ar trebui să se posteze pe poziții echitabile în raport de norma legală. Ambele părți trebuie să se supună puterii legii și nu forței de acțiune, forță arogată adesea de reprezentanții statului.

O lege fiscală este bună când este respectată de toți cei implicați

O lege fiscală este bună numai atunci când este respectată de toți cei implicați, de instituțiile statului și de cetățenii-contribuabili deopotrivă. Respectarea legii înseamnă însușirea și controlul ei pe întregul traiect aplicativ. Asumarea prevederilor legii este, de asemenea, o obligație pentru ambele părți. Controlul modului de asumare se înfăptuiește de reprezentanții statului – ANAF. În această etapă, statul exercită controlul modului în care legea este respectată. În cadrul acestor relații – pe care le putem numi fără să greșim relații de forță -, statul verifică felul în care contribuabilul respectă principiul fundamental pe care este clădită legea fiscală, numit conformare voluntară.

Între contribuabil și stat, uneori se nasc… focuri de artificii

Conformarea voluntară înseamnă că fiecare contribuabil are obligația de a calcula, înregistra, declara și plăti dările către stat, potrivit normei legale. Statul exercită controlul conformității și corectitudinii contribuabilului față de cerințele legii prin aparatul său fiscal. În timpul controlului ”se înfruntă” cele două tabere și, de multe ori, se iscă niște conflicte și se nasc scântei. Dezacordurile și neînțelegerile vin, în cele mai multe situații, din interpretarea diferită a textului legii fiscale fie de către aparatul fiscal, fie de către contribuabili. Susținerea dreptății ca rezultat al citirii și înțelegerea textului de lege plasează taberele pe poziții antagonice. Cum dreptatea este adesea asociată cu puterea, câștig de cauză are statul, cu instituția sa numită Fisc, care își arogă forța legii.

Această forță rezultă tocmai din combinarea dreptății cu puterea. De obicei, forța este calea mai ușor de urmat decât capacitatea de înțelegere a prevederii legale. Cum procesul de înțelegere solicită unele arderi neuronale, ne explicăm de ce unii reprezentanți ai statului aleg drumul cel mai facil și fac asta cu multă  nonșalanță. În fața forței, contribuabilul este așezat într-o poziție de ”ghiocel”, de netă inferioritate. Venind pe cai mari, oamenii statului își afișează – nu o dată – atitudinea reprobabilă, sub lozinca: eu sunt legea!

Se prea poate ca mulți dintre cititori, administratori de unități economice, să se fi aflat în situația de a rămâne fără glas la atitudinea fără noimă a unor inspectori care le-au călcat pragul. Un astfel de comportament trădează lipsa de profesionalism, de etică și morală, uneori chiar și de bun simț. Arogarea statutului de reprezentanți ai puterii investiți cu forța legii induce în mintea acelor inspectori ideea de intimidare a contribuabilului, astfel încât să-l facă umil și ascultător. Și asta pe banii lui! Mai mult, ei urmăresc să obțină acordul plătitorului de impozite pe constatările lor și să le fie acceptate fără crâcnire toate elucubrațiile.

Controlul inopinat și ce implică el

Cu ceva ani în urmă fiscul a transformat o procedură fiscală, aplicabilă în situațiile în care există elemente de evaziune fiscală, în ceva ce poate fi susceptibil și de alte scopuri. Mulți contribuabili se plâng că această practică a controlului inopinat conduce la o imixtiune a aparatului fiscal în activitatea economică a întreprinderilor, cel puțin nepotrivită față de cadrul de reglementare fiscală existent.

Procedural, în urma controlului inopinat, inspectorii trebuie să întocmească un proces-verbal ”…care constituie mijloc de probă…” (art. 135 al. 3) în care să fie inserate constatările și eventualele ”prejudicii”, constând în diferențe de impozite și taxe. Procesul verbal nu este un act administrativ fiscal, așadar contribuabilul nu-l poate contesta. Dacă reprezentantul statului a sărit calul cu interpretări personale față de litera și spiritul legii, contribuabilul nu poate face nimic în apărarea sa.

Mulți ar putea spune: și ce-i cu asta? Ar trebui să tolerăm evaziunea fiscală? Să îi acceptăm pe evazioniști? Nu trebuie ca fiscul să lupte cu evaziunea fiscală? Ba da! Toți contribuabilii onești își doresc același lucru, dar în condiții echitabile și nu prin îngrădirea dreptului la apărare. Ca să înțelegem mai bine acest mecanism, să luăm pe un exemplu, aproape ipotetic.

Un exemplu, aproape ipotetic…

Urmare unor interpretări ”pe picior” ale legii fiscale, făcute de o echipă de inspecție la SC ”X” SRL, aceasta  este acuzată că a comis unul sau mai multe acte de evaziune fiscală. Perfect! Numai că evaziunea trebuie să fie probată, dovedită cu probe materiale. Dacă ar exista probe certe, s-ar întocmi un raport de inspecție, o decizie de impunere și s-ar lua măsurile de executare pentru contribuabil. Dacă probatoriul este incert, ce poate face fiscul? Poate veni cu o interpretare forțată a legii, care să conducă la concluzia că ”X” SRL a făcut evaziune fiscală. Așa că inspectorii nu emit decizia de impunere, întocmesc un proces verbal care nu poate fi contestat de către contribuabil.

Procesul verbal poate fi folosit ca probă în cazul unei plângeri penale, plângere pe care fiscarășii nu ezită să o facă. Hmm! Ce mai ziceți acum? Potrivit legii fiscale, până la soluționarea cauzei pe latură penală, contribuabilul nu poate face nimic, îi este îngrădit dreptul de apărare pe legea fiscală. Poate aștepta să fie chemat pentru a da o mulțime de declarații la poliție, DNA, parchete etc. Ce mai poate face? Să-și angajeze avocați și consultanți pricepuți, cărora să le plătească o căciulă de bani.

Lupta antagonică dintre stat și contribuabil continuă. Contribuabilul încearcă din răsputeri să-și salveze afacerea clădită cu multă trudă, să-și asigure libertatea personală și să șteargă eticheta ce i-a fost lipită pe frontispiciul întreprinderii sale de către un zelos. Pornește sarabanda expertizelor, contra-expertizelor, alți consultanți, iarăși avocați, se consumă timp prețios care putea fi folosit la dezvoltarea afacerii. Face drumuri prin tribunale, tot tacâmul. Ca om, nu poate rămâne neafectat, imun la tot ce i se întâmplă. Familia sa are și ea de suferit. Viața lui este dată peste cap. Numai  cei puternici rezistă până la sfârșit, cei mai mulți își pun afacerea pe butuci.

După ce s-au finalizat cercetarea penală și procesele fără număr, contribuabilul va primi o hotărâre (decizie) judecătorească. Dacă astrele îi surâd, dreptatea fi-va cu el, dacă nu, ghinion la maxim. Tevatura nu-i gata! După ce tot ”penalul” s-a isprăvit, fiscul trebuie să-și termine treaba printr-o inspecție de fond și să emită vestita Decizie de impunere. Vor putea emite acest act administrativ numai dacă subiectul mai este viabil, dacă nu cumva a sucombat prin deces definitiv, irevocabil și falimentar.

Câteva date statistice

Așa că, în urma controlului inopinat, făcut cu interpretări personale ale legii, se ajunge la scoaterea de pe piață a unei afaceri: mai puține locuri de muncă, mai puține impozite și taxe la stat. Cine a pierdut? Statul și contribuabilul. Cine merge mai departe cu aceleași metehne? Hai, că nu-i greu de ghicit!

Nu sunt puține cazurile în care instanțele constată că nu există fapta incriminată de fiscarășii zeloși, iar în altele se constată că gravitatea faptelor nu impunea demersul penalului. Prea târziu! Afacerea a dispărut din peisaj. Site-ul cursdeguvernare.ro, citând case de avocatură și opinii ale consultanților fiscali, arată că peste 70% dintre acțiunile de contestare ajunse în instanță sunt câștigate de contribuabili. La nivelul unui an, la Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor de la ANAF se înregistrează aproape 9 mii de contestații cu sume de peste 12 mld. lei, dintre care doar 6% sunt admise pentru sume de peste 700 mil. lei, iar 40 % sunt respinse ca fiind nefondate. Iată de ce se feresc inspectorii să întreprindă inspecții de fond la care trebuie să emită Decizii de impunere, în locul acestora preferând procesele verbale, probe la plângerile penale.

Întrebări deloc retorice

Cele de mai sus pot naște cel puțin următoarele întrebări, deloc retorice: de ce nu se fac inspecții fiscală de fond, urmate de o decizie de impunere ce poate fi contestată?; de ce li se permite unor reprezentanți ai statului să-și arate mușchii, după bunul plac?; de ce nu sunt ”cernuți” aceia care recidivează cu astfel de apucături?; de ce nu există răspunderea ”pe persoană fizică” pentru aceia care îngrădesc dreptul de apărare al unui contribuabil?

Se pare că raporturile fiscale dintre stat și cetățenii săi nu sunt tocmai echitabile pentru cetățenii-contribuabili.

conf. univ. dr. ec. Vasile Bîrle

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.